Scroll infinit: killer-ul cartilor
Făcând parte din generație prinsă între niște timpuri ciudate în felul lor, am devenit un fel de animal ciudat în felul meu.
Am crescut într-o casă cu o bibliotecă semi-decentă și nu îmi pot explica nici acum cine a acumulat acele cărți. Au fost mereu acolo.
Maică-mea citea cărți, taică-miu nu. Mama scria de mână urât, tata scria extrem de frumos.
Probabil misterul poate fi elucidat prin faptul că ai mei cumpăraseră mobilă nouă de sufragerie, cu multe rafturi, și au luat cărți de pe unde au găsit, să nu lase gol. Evident, mama nu a avut curajul să mânieze zeii și a umplut rafturile și cu bibelourile vremii. Stând pe mileuri din macrame, of course. It was the law să ai așa ceva în casă.
O poză-document. Decembrie 2007.
Peste opt luni de zile aveam să emigrăm, dar eram atunci la nivelul de speranță, nu aveam vizele, încă. În perioada aceea învățam asiduu franceză, căci în 4 luni aveam să mergem la București, la interviu.
Unde ghiozdanele stăteau claie peste grămadă, înainte trona maiestuos, caco lumna lui Traian, magnetofonul rusesc Kashtan-1. Bradul, sărăcăcios în crengi, sărăcăcios în globuri și beteală e metafora emigrantului pe punctul să plece, să aibă mai mult.
Selecția de cărți era variată, un singur raft având conformitate, cărțile fiind pe același calapod al Editurii Pentru Toți. Mi-au rămas întipărite (pun intended) în minte - Bourville: De la râs la lacrimi și Revolta de pe Bounty. Aveam și două cărți ce nu mai fuseseră returnate la biblioteca din Lugoj, probabil de Oncle Basil. Una din ele se numea Diavolul din manuscris.
... Always seemed like a creepy book.
N-am citit toate cărțile din bibliotecă, dar le-am citit pe majoritatea și, dintre ele, mi-au rămas pe veci în minte Cireșarii, Expediția Kon-Tiki și Numiți-mă Varahil. Practic, punctele cheie ale caracterului meu.
Citeam tot ce prindeam și ce mă prindea și, ca să pot umbla și pe coclauri, cum zicea mama, citeam când puteam, pe unde puteam.
Citeam în loc să-mi fac lecțiile și citeam la masă, cu cartea pe solniță, ținută deschisă cu buza farfuriei, ca să-mi lase mâinile libere. La un moment dat mi-am făcut un suport din sârmă, să-mi țină cartea deschisă. Îmi displăceau cărțile cu copertă și cotor rigide și, mai ales, mă enervau cei ce-mi împrumutau cărți noi și-mi cereau să am grijă cum le citesc, să nu le îndoi. Antagonic, mă scoteau din minți aceia ce citeau îndoind cartea ca pe o batistă împăturită contra balamalei cotorului.
Și nici acum nu-i suport pe cei ce îndoaie paginile să facă semn unde au rămas. Ți-am povestit cât de mult mă enervează ăia care rup pagini sau scriu pe cărți?
Prin ’97–’98 îl ajutam pe Oncle Basil să vândă lucruri la flea market în Reșița, și se dovedise că lumea era interesată de cărți la mâna a doua. Obsesia românului comunist de a citi cărți încă era vie, chiar dacă avea bani puțini. Dar mai erau ei, semi-analfabeții snobi. Îmi amintesc de o EA, ce venise cu un metru de croitorie să măsoare. Își cumpărase mobilă nouă și voia un număr exact de metri liniari de cărți, să umple rafturile… să vadă lumea. Voia colecție, cărți fizic de același model, în stare bună. Uniform. Să arate bine.
Recent am văzut la cineva cum aranjase living room-ul ca în revistele de decorating, iar pe rafturi pusese cărți, dar majoritatea erau îndesate cu cotorul la perete… WTF?!! … Or fi fost 50 Shades of Grey sau operele marchizului de Sade.
Locul cel mai eficient pentru citit a rămas, încă, în baie, pe veceu.
Baia mică, în apartamentul în care crescusem, era luminată de un bec atârnând de fir, pe peretele din fața tronului, luminând direct pe paginile cărții ținute pe genunchi.
De-a lungul anilor, am explicat acest obicei al meu, și semi-analfabeții se uitau urât „pă mine”, dar acum, când majoritatea stați cu telefonul în ghioambă, dând scroll infinit până vă amorțesc picioarele, înțelegeți plăcerea.
Probabil am atins cele 10 000 de ore demult. Mi-ar plăcea să știu câte cărți am citit până acum, dar am pierdut șirul demult. Deja nu mai știu nici câte cărți am recitit.
Imediat ce am ajuns în Canada, am realizat că știu engleză, dar nu e antrenată, și o metodă bună ar fi să încep să citesc în limba engleză, să-mi antrenez ochiul. Am cumpărat imediat niște cărți de duzină, la mâna a doua, cărți de aventuri cu Dirk Pitt-ul lui Clive Cussler și câteva romane disparate din universul Star Wars. Cu cele 5 cărți în română aduse de acasă, deja puneam bazele unei colecții de cărți.
M-am dus să număr câte am acum. 125. Dar am sa fac curatenie de primavara, in curand. Sa lepad maculatura.
Nu e rău. Am disprețuit mereu dispozitivele tip Kindle, iar audio books îmi par manelele literaturii, niște aberații. Le înțeleg rostul, dar... meh.
Când eram copil/adolescent aș fi înnebunit de plăcere să am colectia ce-mi umple rafturile deasupra biroului. Am strâns de-a lungul anilor canadieni toate cărțile lui Nelson DeMille și James Clavell, Orson Scott Card, Isaac Asimov și Frank Herbert. Am cele 7 volume de romane scurte ale unui prieten canadian cu origini românești și am cărțile la modă acum câțiva ani: Game of Thrones și Harry Potter.
Acum doi ani am găsit cu plăcere La Medeleni pe rafturile socrilor și mi le-am adăugat la colecție lângă vechile mele volume Cireșarii, aceleași ce mi le pusese mama în mână, acum 32 de ani. "Nu stiu ce sa citesc" i-am zis mamei. A revenit din sufragerie cu Cavalerii florii de cires si mi-a intins-o. "Vezi asta."
Si am vazut.
Am adus în Canada și dicționarul englez-român și român-englez pe care îl cumpărasem în 1993, când, în clasa a VI-a, după doi ani de germană, schimbasem școala și fusesem forțat să mă schimb pe engleză. Ich war empört că nu mai învățam germană. Engleza era absolut inutilă. LOL!
E o plăcere să descopăr cât de rar consult minidicționarul Oxford, pe care-l țin la îndemână, în baie, în sertar. Coperta și pagina de titlu pe partea de englez-român a bătrânului dicționar au pete imense de cerneală albastră, pentru cei ce-și mai amintesc stilourile chinezești cu peniță de aur. Pe pagina de titlu scrie CLASA VI-B. Urmează semnătura mea, prima variantă a semnăturii mele ulterioare.
Apoi marcasem cartea cu 45/93. Asta însemna că aveam 93 de cărți în biblioteca mea personală, atent selectată, iar dicționarul era volumul cu numărul 45. Prin clasa a VII-a, împrumutam cărți colegilor, făcând concurență neloială bibliotecilor din oraș. Aveam catalog cu descrieri scurte ale cărții în speță, fișe, și o ștampilă făcută dintr-un dop de sticlă de vin în care scrijelisem un simbol dublu K, precum într-una din cărțile lui Jules Verne. Că veni vorba de bătrânul Jules... mi-am completat biblioteca personală cu multe cărți de calitate, de la biblioteca județeană, în zile în care purtam geci groase și nu se vedea ce băgam la brâu. Profitam de încrederea acordată de femeile alea plictisite ce mă văzuseră ani de zile împrumutând și returnând citite, în medie, câte 2–3 cărți la fiecare 7 zile. Alea 40 de volume din seria Jules Verne ce apăruseră la Editura Ion Creangă erau mari, cu coperți tari de carton și erau mai greu de ascuns. De aia a trebuit să sustrag câteva pentru vărul meu, în timp ce el îmi scotea, strângând din sfincter spasmodic, cărți mai mărunte, gen cărțile cu Winnetou. Și vărul își completa biblioteca lui.
Coperta subțire de pe cealaltă față a dicționarului, partea Român-Englez, e ruptă, dar în colțul din dreapta sus, cu caligrafia mea de copil, am scris Reșița 9 III ’93. Ulterior, pare scrisul maică-mii, apar două numere de telefon: un 0773... și un 0775.... Mai sus, e scrisul meu... scrisesem sec „Te aud cum miroși”. Interesant.
Anul trecut am adus, tot de la socri, Frații Jderi. Pe pagina de titlu, cineva scrisese în engleză, cu un creion, în paranteze, (Brother Jders). Din păcate, Brother Jders a fost cel mai bun lucru citit în paginile romanului. Am citit 82 de pagini până l-am pus deoparte. N-am avut răbdare, cum n-am avut cu War and Peace și Anna Karenina. Când eram tinerel n-aveam apetit pentru clasicii clasici și se pare că am rămas la fel. Nu mă dau bătut, însă.
Printre surprizele plăcute găsite din întâmplare în magazinele second hand torontoniene aș numi senzaționalele Ready Player One, American Gods și Starship Troopers. Și mai ales Shantaram! Toate au beneficiat de ecranizări, pe bună dreptate.
Am cumpărat și biografii, Arnold Schwarzenegger și George Carlin, iar de la cineva ce lăsase cărți la Laundry Room, pe etaj, am luat neincrezator My Booky Wook al lui Russell Brand.
Nevasta-mea și-a cumpărat și ea unele – dar a trebuit să-i explic că pe mine mă interesează oameni cu care mă pot identifica, mă pot compara, să pot învăța. Nu înțelegea că nu am multe în comun cu David Goggins și povestea lui extraordinară, nu mă atrage, în special.
Din acest motiv trebuie să menționez și Assholes Finish First al lui Tucker Max, o carte extrem de candidă în nesimțirea autorului. Astea te motiveaza.
Cumva mi-au atras atenția și nu am regretat cumpărând și citind, studiile Stolen Continents și Balkan Ghosts, despre care am de gând să scriu separat, la un moment dat.
Acest antrenament continuu, cititul, a produs și efecte. Pot citi fine print-ul contractelor și pot citi cu ușurință și rapiditate în limba engleză. M-a ajutat la școală și mă ajută la muncă, unde des trebuie să citesc rapoarte complicate, contracte și emailuri.
Totodată îmi este testul constant ce-mi certifică faptul că nu am ADD sau ADHD. Citesc masiv și pe internet, de la știri la bloguri și nu am făcut încă tranziția spre audio/video. Am rămas în urma timpurilor.
Am și eu momente în care mă pierd în scroll infinit, stând pe veceu. Când realizez că am început să prefer telefonul cărții de lângă mine, decid că trebuie să schimb cartea. Și funcționează.
Recent, mi-a luat destul de mult timp să termin Up Country de Nelson DeMille. Nu e rea, e continuarea la The general's daughter, dar are cam 250 de pagini inutile. Tendința preferinței se mutase îngrijorător pe telefon și am tras de mine să termin de citit romanul ca să mă pot apuca de altul.
Plăcerea citirii unei cărți noi bune e de neegalat, dar există și plăcerea de a reciti ceva bun-bun. Plăcerea de a reciti după mulți ani, să citești cu alți ochi, cu altă minte și experiență de viață.
Am tot amânat să recitesc toată seria lui Orson Scott Card, unul dintre cei mai buni autori în a reda inner dialog și inner train of thought. Dar, în ultimul moment, luptând cu deadline-ul, în timp ce mă împingea, eu căutam titluri — el cu ochiul pe vizor, gata să iasă — am decis să recitesc Tai-Pan al lui Clavell. O alegere bună. Întotdeauna. Good shit, pun intended.
Stând pe toaletă — o carte în loc de scroll infinit pe telefon? O alegere bună.
Întotdeauna.
Spală-te pe mâini înainte de a umezi degetul în gură ca să poți da pagina…
Întotdeauna.
Comments