De jos în sus
În general, un om simplu era surclasat de oameni cu mai multă carte sau cu orizontul lărgit de alonja locomotorie. Armata obligatorie a expus forțat generații întregi de tineri la experiențe și locuri noi, tineri care se întorceau apoi în sat fără să mai plece vreodată de acolo, dar continuând să repete poveștile. Se spune adesea că oamenii tind să moară la zece kilometri de locul unde s-au născut, tocmai pentru a evidenția această statornicie demografică, ce creează o bulă socială.
Un copil de țăran mutat la oraș, în „raiul” comunist, se uita în gura profesorilor și a unchilor care se pricepeau la toate, de la agricultură, creșterea animalelor și construcții, până la dogărie, cizmărie și viticultură.
Un unchi a văzut Italia în 1991 și restul Vestului european în următorii 3–4 ani, iar fratele lui mai mare a trăit în Israel 2–3 ani. Poveștile lor vrăjeau nu doar copiii, ci și adulții din jurul lor.
Odată cu vârsta, lista celor pe care odată îi priveai de jos în sus a devenit din ce în ce mai scurtă. Cu cât te înălțai metaforic, cu cât orizontul ți se deschidea, cu atât realizai cât de limitați sunt cei din jurul tău.
Un vagon de cărți citite a pus fundația unui creier care nu mai acceptă „crede și nu cerceta” și a devoalat marea masă înconjurătoare de concetățeni analfabeți funcțional, semi-analfabeți și analfabeți.
…Iar dacă realitatea este subiectivă și influențată de capacitatea creierului tău, captiv în craniu, de a decoda informațiile înregistrate de senzori… și dacă TU ești suma tuturor experiențelor de viață… și dacă senzorii tăi sunt calibrați corespunzător, dacă procesorul tău e mai capabil și mai eficient, dacă hard disk-ul tău are o capacitate mai mare de stocare… realitatea TA e diferită de cea a celui de lângă tine.
Două decenii în viitor și, dacă te compari cu vechiul EU, descoperi că ai din ce în ce mai puțin în comun cu el.
Ego Vetus s-a născut în comunismul ceaușist și a acumulat frustrări economico-sociale în tranziția postrevoluționară, tot antrenamentul în sistemul de învățământ românesc din anii ’90 pregătindu-l pentru o carieră de ratat în viață, într-o societate în care un om de succes trebuia, aproape mereu, să îmbine o mână de zaruri norocoasă cu o combinație între Dinu Păturică și Dinu Păturică Sr., unde tata își băga fiul pe legendara filieră P.C.R., aka Pile-Cunoștințe-Relații.
P.C.R.-ul românesc trebuie recunoscut la adevărata lui valoare și cred că merită să stea în top, acolo — la vârf, Everest, Chomolungma — lângă The Underground Railroad. Pile-Cunoștințe-Relații salva românașii de sclavia sărăciei, separându-i de pleava societății, ajutându-i să facă un pas lung peste balta de pișat de pe jos, propulsându-i în poziții călduțe, să nu-i tragă curentul la șale ca pe pulimea ce nu avea sange albastru de metil.
Numai cel ce-și ura semenii putea să comenteze când o ființă umană, plăpândă, impotentă prin forțe proprii, trecea peste meritocrație, peste… peste lege, peste milă, peste paturi de spital. Muje!!!
Au fost vremuri când tinerii se uitau la Becali ca la un exemplu de urmat.
Au fost vremuri când ne uitam cu jind la țeparii României, care pozau în oameni de afaceri. Jinduiam la viața odraslelor lor, care aveau totul; acest TOT dorit de mintea necoaptă adolescentină: haine, mașină, o prietenă atractivă de braț și bani de buzunar fără număr.
"Cataramă Junior... pentru '98!" canta Mr. Juice în anul în care se rebrenduia ca Tataee.
La modul mai realist cumva, ascultai poveștile celor care dădeau bine cu pumnul în cartier, aceștia accesând astfel un alt fel de status social, o aristocrație paralela, a străzii, unde Strada fusese definită în cântece războinice de gangsta rap românesc, ca o Valhalla pentru soldați — băieții de cartier.
Secole mai târziu, urmașii vlahi și moldoveni ai eternelor victime ale raidurilor făcute de tătari catre Vest au învățat ceva și au început să fie ei pacostea din Est care năvălește peste Vest. O hoție, o tâlhărie, întors acasă întreg și cu prada în genți… un om de succes, cum ar veni. Sa furi in Germania era meserie de aur.
Un vecin fugit dincolo… venit acasă în spatele unui volan de BMW cu numere de Germania, arătând frisch… în dreapta lui o nevastă frumoasă, italiancă… cică; în spate — doi copii…
„Are job bun… și el, și ea”, povestește maică-sa vecinelor ei de scară, plină de mândrie.
Oare cum o fi făcut?
Dacă ai avut noroc, la un moment dat ai avut șansa să te compari, să te aliniezi, să te corectezi în traiectorie — copiind, voit sau nu, vreun tovarăș care a reușit să rupă cercul vicios social, care a reușit ca din cuvinte, din planuri facute cu curu pe bordură, să traducă totul în acțiuni reale, să lase apoi urme în nisipul mișcător, să le poți urma… să poți ieși și tu la suprafață.
Ego Novus a început să se contureze atunci când puștiul prins intre timpuri schimbătoare a trebuit să încerce timid să joace rolul de stâlp al familiei, atunci când tata a murit. Sentimentul acela de disperare se insinua ca o bronșită, iritantă… agasantă… persistentă, făcându-te sa respiri cu greutate.
Emigrarea. Canada. Un restart veritabil.
Un joc nou, reguli noi, „stadion nou”, jucători noi, adversari noi, respectiv — trofee și medalii noi.
Lipsa de structură și de disciplină a Ego Vetus a dus la ani în care percepția unui om de carieră ar fi fost de „pedalat în gol”. Dar chiar și pedalând în gol, avansul a fost perceptibil. Metaforic, s-a plecat totuși de la „minus”…
Un orizont lărgit și un efort autodidact între 2010 și 2014 au făcut cumva să merite acest drum cu picioare grele, de plumb… Ego Novus avea nevoie de o reeducare în această societate diferită, departe de elementele iritante ale societății românești care dăltuiseră cândva Ego Vetus.
Ego Novus are astfel alți idoli, alte grade de comparație, alte ținte și alte trofee și medalii de câștigat.
Cu vederea neobturată, fără cataractă sau glaucom metaforice, se vede altfel…
Când o ardeam „securist”, stâlp de susținere, coloană portantă în spatele front desk-ului dintr-unul dintre condominiumurile din Midtown, undeva pe la mijlocul anilor 2010, un locatar din ăla care se îmbrăca la costum cu teniși albi, sacou cu tricou alb pe sub și glezne golașe a revenit într-o seară și mi-a povestit încântat că fusese să-l vadă vorbind pe Al Gore despre psihoza aia cu încălzirea globală.
Ocazia avea să se ivească abia în septembrie 2023, când a venit Andrew Hubermann, la Meridian Hall, pentru un live lecture numit „The Brain–Body Contract”.
Subiectele abordate de el sunt variate, captându-mi atenția în special cele legate de neuroplasticitate, hormoni și detaliile tehnice cunoscute, până la apariția internetului și a podcasturilor, doar studenților și celor din domeniu. Întrebările mele pentru Q&A ar fi fost: pornind de la efectul placebo, unde este nivelul de comandă în corp? Este succesiunea corectă „gând – creier – restul corpului”? Din ce este făcut gândul? Unde este stocată memoria?
Am fost fascinat să realizez că finalitatea unei comenzi este reprezentată de biochimicalele secretate de diferite glande, iar ele controlează corpul sau comportamentul. Dopamina, serotonina, oxitocina și cortizolul sunt printre cele mai importante. Drogurile intrate în sistem activează dopamina sau endorfinele. Zahărul, pornografia, junk food-ul — dopamina. Holbatul excesiv la filme și seriale — dopamina. Gamblingul și scroll-ul infinit pe social media — dopamina.
Biohackingul devine un subiect extrem de interesant dacă înțelegi mecanismele creierului și ale corpului. Talentul lui Huberman este de a introduce subiecte de nivel înalt maselor largi, cu exemple din viața de zi cu zi.
Explicația despre un tată proaspăt, care se îngrașă atunci când există un bebeluș în casă, este că feromonii emanați de bebeluș ar crea un efect în corpul tatălui, scăzând testosteronul, pentru a lăsa mama în pace, să nu o mai babardească, ca ea să se poată ocupa de nou-născut.
Înseamnă asta că, în familiile unde copiii sunt născuți la distanță de mai puțin de un an, tatăl nu a stat pe acasă să se îmbibe cu feromoni meniți să-i reducă nivelul de testosteron și a dat acolo, la scorbură, nevestii? Dar tații care nu au „dad bod”? Este acesta un semn că nu petrec timp cu bebelușul?
Înțelegi ce întrebări îmi mișună mie prin cap?
Dr. Peterson mi-a devenit drag încă de la primul video viral văzut cu el. Am cumpărat bilete fără să ezit.
Abia apoi m-am uitat la subiectul evenimentului — „We Who Wrestle with God”…
Am zero dorințe să fiu parte la discuții despre zeul evreu, din niciun punct de vedere: evreiesc, creștin sau musulman.
Am încercat să revând biletele, dar nu era unul dintre show-urile care permiteau asta. Am mers totuși, dorința de a-l vedea pe Dr. Peterson rămânând vie. Emperor Iustinianus l-a avut profesor un semestru, la U of T, și mi s-a părut foarte tare că a avut șansa asta.
Deși creștin și deși predică dogma creștină, a folosit evenimentul pentru a face paralele între situații reale și pilde din Vechiul Testament. Lupta adultului cu viața de zi cu zi era exemplificată de către Dr. Peterson prin poveștile din Biblie, unde diferite personaje trebuiau să învingă tentațiile, să-și impună autodisciplina și autocontrolul, pentru a deveni o variantă a sinelui însuși îmbunătățită, „upgradată” moral… totul evoluând către succes personal, familial, material etc. A deveni una cu divinitatea… zice Dr. Peterson.
Lectura, văzută din unghi religios creștin, a fost o variație însumată a tot ceea ce el menționase în podcasturile și cărțile lui de până atunci. Poate puse la un loc, poate mai rafinate, mai esențiale.
O seară interesantă, fără niciun dubiu.
Aici se încheie și lista mea de personaje de calibru mare. Am stat geană, o vreme, pe TED Talks, cu variațiile TEDx. Dar nu m-a atras nimic și, apoi, am uitat să mai verific.
Rămân recunoscător ocaziei de a fi contemporan cu oameni de seamă și a avea șansa, dată de proximitatea fizică, de a lua parte la aceste evenimente.
Am și o listă scurtă de oameni în gura cărora mă uit. Sunt snob, în plm.

Comments