Home Sweet Home 2025 - Concluzii
Am găsit Reșița de la sfârșitul lui Mai 2025 foarte diferită de orașul muncitoresc în care m-am născut și am crescut, și foarte diferită chiar de orașul ce era pe punctul să colapseze în a doua parte a primei decade a mileniului 2.
Pe atunci, făceam parte dintr-un anturaj destul de descurajat de prospectele la îndemână băieților de cartier. Eram de fapt șomeri fără pregătire profesională reală (deși cu Bacul luat și poate și absolvenți de universitate). În realitatea acelor ani nu eram de fapt în „pericol” să găsim de muncă.
Criza din 2008–2009 poate ar fi dat clasica lovitură de grație dacă aderarea la Uniunea Europeană n-ar fi deschis frontierele și n-ar fi dat direcție și scop la milioane de români, bănățenii părând să beneficieze la maximum de faptul că erau aproape de graniță, aproape de Vest. Mulți cunoscuți și/sau membri ai familiei au beneficiat de asta, iar banii și spoiala de civilizație s-au întors ca investiție în orașul natal.
Exodul și mortalitatea au golit substanțial orașul, însă. Mergeam pe bulevard și nu cunoșteam aproape pe nimeni. Nu e ceva rău, îmi ador anonimitatea de pe străzile Toronto-ului, dar e ciudat să simți asta în orașul natal.
După primari bandiți și/sau incompetenți, a venit unul mai altfel, probabil bandit cu robă ce dă mâna cu degetele încleștate, cu frații lui, dar care a curățat și a modernizat orașul în mod vizibil. Reșița a fost toată viața ei, de la comuniști încoace, gâtuită fizic în zona Triaj și Lunca Bârzavei, acest bottleneck împărțind orașul între Nord și Sud, deși pentru localnici mereu erau jos în oraș și sus în oraș. Curățând fosta platformă industrială, Reșița câștigă ce n-a avut niciodată acolo: acces la toată valea, din deal în deal. Aceste dealuri nu-s cucerite ca la Beverly Hills, ci sunt bariere fizice. Populația a mișunat doar în lunca Bârzavei, nu pe dealuri – cu câteva excepții ca Moroasa sau Dealu’ Crucii etc.
https://www.radioresita.ro/actualitate/municipiul-resita-se-pregateste-de-o-noua-transformare-urbana-incep-lucrarile-de-reabilitare-a-zonelor-degradate-din-cartierul-govandari?utm_source=chatgpt.com
Acum are din nou tramvaie noi-nouțe, bulevard scos din țiplă, iar blocurile gri, mai înalte la șosea, acum sunt izolate termic și văruite pentru prima dată de la construcția lor, în comunism.
Spațiile comerciale sunt clasicele magazine de la parterul blocurilor de la bulevard, dar au dispărut aproape în totalitate magazinele de cartier, iar altădată omniprezenții ciorchini de chioșcuri au lăsat loc gol, numai noi, ăștia mai bătrâni, amintindu-ne de vadurile comerciale născute la începutul anilor ’90.
Pe bulevard, spațiile comerciale încă sunt grupate des în Chinte Royale câștigătoare de tip Banca – amanet – farmacie – pariuri – jocuri de noroc, urmate de altă serie similară, dar totuși – parcă mai puține farmacii și case de pariuri. Forța rămâne în numărul mare de supermarketuri și mini-marketuri din aceleași lanțuri/francize.
În stil Nostradamus-esque, proorocesc în catrene de trei versuri, din două vorbe, fiindcă simt că am un cuvânt de spus: șansa Reșiței de renaștere zace în a deveni orașul din apropierea stațiunilor de ski de pe muntele Semenic. Le mai trebuie stațiunile de ski de pe Semenic. La poale, resortul de ski existent aparține… primarului. Fiindcă așa e cu coincidențele.
Un bulevard proaspăt, spațiu verde îmbietor privirii unuia ce tocmai a ieșit din lunga iarnă canadiană, o populație curățată, curatată, și aerisită ca densitate.
Perenii bișnițari sunt încă în fața Adei și, în felul lor, ar merita și ei o statuie în parcul de lângă. Sunt parte din colțul acela de bloc, schimbând valută forte de peste 3 decenii.
Am prins zile superbe de vară, cu soarele străbătând distanța de 1 AU cu viteza luminii, doar ca să danseze lasciv pe pereții proaspăt văruiți ai blocurilor, penetrând în apartamente prin himene de tip termopan și ejaculând fotoni pe podelele laminate.
Unde a vrut mujkiu’ proprietarul apartamentului, pe exteriorul blocurilor se vedeau, sexi ca o aluniță deasupra buzei, aparate de aer condiționat. Cine nu avea, supraviețuia cum putea, ca un fir de păr axilar la un subraț fără deodorant într-un autobuz plin, la prânz, în mijlocul lui iulie.
Pentru prima oară revenisem ca outsider.
Vândusem apartamentul în care copilărisem și acum eram cazat la socrii. Un adevărat canadian venit ca turist. Glumesc, firește — și la socrii mă simt ca acasă, dar am fost scos din ritm pe întreaga durată a vizitei, și nu doar din cauza jet-lag-ului.
Vizual, auditiv, olfactiv — orașul natal părea renăscut (see what I did there? natal — renăscut?)
Pentru mine, însă, orașul va avea mereu două clădiri pe care le urăsc cu ură… Spitalul Județean unde a sfârșit taica-miu și Spitalul Vechi, de unde s-a dus mama. Și astfel, pentru mine, orașul va avea mereu o ancoră într-o piatră de mormânt cu prea multe nume de persoane dragi pe ea și cu vieți mult prea scurte, arătate de intervalul mic dintre anii gravați sub fiecare.
Familia a îmbătrânit in absentia. N-am fost acolo să văd 18 ani adăugând riduri pe fețele lor, alb în păr, șchiopătat în mers și vizite la medici specialiști în agenda lor de zi…
Tovarășii, frații… par a fi în regulă. Și-au găsit un rost, într-un fel sau altul. Fără a fi surprinzător, unii au prosperat și toți se mențin bine fizic, no homo. Să fie într-un ceas bun. E mai ușor să înflorești în condiții propice. România si orașul Resița au progresat vizibil.
Să nu uităm că ajunsesem acasă la două săptămâni după ce țara și-a recâștigat libertatea ce și-o pierduse in primul tur al alegerilor. Românii de bine, intelectualii, crema, caimacul, acești nutrienți din mâncarea bio, acești agenți anti-oxidanți, aceste leucocite civice ale sistemului imunitar social ce cred că ele gândesc și restul produce febră tifoidă... cum ar veni - aceste produse cu licență, vârf tehnologic, pe când votanții à la georgesque sunt software piratat de hackeri ruși...
...Intelectul rafinat, măturat în butoaie din podgoria Dunning-Kruger, nu poate fi indulgent față de fosta masă de manevră PSD și pleava ce a stat în ultima bancă în școală, non-valori cu gust îndoielnic și decizii electorale suspecte.
Ei, the royal EI, au votat mereu corect, 2xBasesque, 2x Iohannis + primul Dan la centura neagră prezidențială.
Si astfel, in Mai 2025, priveam în jurul meu cum țara răsufla ușurată ca-n reclamele la Halls Menthol Lyptus.
Pericolul trecuse. Rușii au fost puși să stea pe gauză. Democrația a învins colonialismul imperialist țarist sovietic de rit nou.
…tricolorul fâlfâia pe fundal ca aripile de liliac resident în peștera muierii. Fâl-fâl-fâl!
Când plănuisem vacanța nici nu știam că puteam să aterizez într-o Românie apocaliptică, scindată între idealuri naționaliste puse în practică cu fervoare naționalist-socialistă nemțească și cozi exodice de români la graniță ce încearcă în disperare să scape din abatorul ce se contura. Mint! Știam!
Propovăduitorii apocalipsei valahe au speriat cu succes lumea, au activat fricile și, din nou, au creat un inamic comun și suprem pe care să-l urăști. Și românakele de bine a putut să fie un Sfântu’ Gheorghe și să înfigă ștampila în grumazul balaurului ce voia să devoreze țara-mumă.
Zmeul, acest dușman suprem din basmele român’lor, le intrase deja în casă cloncanind cu ghearele-i lungi și ascuțite pe podelele luate de la Dedeman: tik-tok… tik-tok… tik-tok… (pe fundal se auzea vag în engleză: kill-kill-kill… agh-agh-agh!)
Și atunci, a dat ceaunul în clocot și au ieșit la suprafață bulbucii hipsterici și analfabeții funcțional cu anvergură morală, s-au pus pavază. Au strigat: „Pe aici nu se trece!!!!”
După ce inamicul a fost pulverizat și the Evil Emperor a fost înfrânt de Luke Skywalker, românilor nu le-a mai rămas decât un singur inamic de distrus: pe ăla din oglindă.
Toată lumea are dreptatea lor în această speță. Am vorbit cu ambele tabere, dar, din exterior, eu vedeam esența: la vremuri noi – tot ei, ăia de sus. Așa cum e menirea în grădina maicii Domnului. Adică nu s-a schimbat nimic.
Orânduirea e cum trebuie să fie și progresul general este, într-adevăr, vizibil și încă activ. Acesta este alibiul celor ce nu vor schimbare. Unii traiesc mai bine acum, iar românii ce trăiesc bine în ACEASTĂ Românie nu vor schimbare, iar Gigiescu promitea fracturi contondente și schimbări masive.
E bine și va fi și mai bine, chiar și fiind o neocolonie a Vestului, de ce vrei sa schimbi?
De asta sulfurez acid pe aici. Nu țara a fost salvată, ci status quo-ul cel mai personal al așa-zisei clase de mijloc. Ei sunt săracii de ieri ce au tras tare să aibă un echilibru economic, să aibă, și acum – având – viața se vede altfel, nu? Și de asta vă urăsc ei pe voi, ăștia ce voiați altceva… săracilor, ce vreți și voi să aveți...
Dar, vedeți voi, dragii moșului… poveștile astea sunt despre cetățenii unei țări din Sud-Estul Europei, iar noi, canadejii… tre’ să ne cărăbănim acasă, la nord de Statele Unite ale SUA.
Plecarea, din Timișoara – firește.
Nu a început bine. Aveam escală de 70 de minute în Frankfurt, iar aeroportul e imens, iar săracii aterizează departe de zona de călători de primă mână. Avionul din Frankfurt avea întârziere, probabil ceva ambuteiaj aka stau pe Autobahn. Am plecat din TM cu vreo 20 de minute întârziere și nu a recuperat pe drum. Eram absolut convins că vom rata conexiunea și fierbeam la foc mic, în spume.
Până taxi avionul, până debarcăm, până... până... până...
Ajungem in terminal și începem să alergăm ca niște bezmetici. La un moment dat, Claudia îmi zice să sprintez eu ca Hussein Bolt și să le cer să aștepte, să vină și ea. La poarta de îmbarcare e aproape gol și mă panichez. Ca în filme, vreau să glăsuiesc și nu pot, și explic din semne că tre’ să-mi trag sufletul ca să pot emite sunete coerente.
Reușesc să întreb dacă mai e timp, că vine și nevasta-mea din urmă – imediat. Herr-ul de după tejghea mă privește curios și mă anunță, clătinând cu mișcări ample din cap, că ja – alles gut! Gestul lui era menit să mă asigure, dar creierul meu neoxigenat nu reușea să priceapă de ce ora de decolare a zborului către Toronto, pe ecran, e diferită decât apare pe biletul meu de avion. Apare și Claudia și Herr Flugbegleiter ne luminează: am alergat absolut degeaba. Ce scria pe bilet e ora de îmbarcare, nu de decolare. How the fuck does that make sense?!!!
Dar era veste bună. Ajunsesem la timp.
Toronto e acasă. Acasă e unde te așteaptă pisicile. Acasă e unde ai rutina ta și unde ai hainele de muncă. Acasă e unde te întorci de la muncă.
Vizita asta la Reșița a clarificat asta pentru mine. Sunt torontonian, de-acum.
Să ne fie de bine.
Comments