Home Sweet Home 2025 - Capitolul IV

O introducere perfectă în starea necesară de a depăna amintiri de pe tărâmuri de basm natale este când un tovarăș îți trimite poze proaspete de pe ulița copilăriei, plină de glod și bălți, cu blocul de vizavi, decolorat și pestriț în aspect.

Este celebra uliță a copilăriei, unde acest Lev Tolstoi-evski a marcat teritoriul cu spray-ul pe ziduri și teritoriul l-a marcat pe el cu cicatrici sub rotulele ambilor genunchi. Pe vremuri, locul avea o iarbă deasă de un verde închis, sănătos... cu urzici crescute lângă zid, urzici udate des cu pișat, cu  sârme ruginite, cioburi de sticla, de țiglă și de cărămizi printre firele de iarba, ca dupa razboi la Marasti. Dar cicatricile nu aveau cum să se întâmple fără vecinul meu de bloc care să-mi pună piedică. Ce vremuri, dom'le, ce vremuri! Ce fault, dom'le! – demn de chirurgul Dan Alexa.

In acest ghem epic, firul depanat în stil foileton a ajuns la episodul numărul 4, la partea când am pornit-o în road trip, înspre N-E.

Cică, hai să tragem o fugă până la Hunedoara, la Castelul Corvinilor. Nu mai fusesem din, probabil, 1991, când am făcut o excursie cu clasa, din care îmi amintesc că am vomitat în autocar, asa cum faceam merem in copilarie; îmi amintesc niște frame-uri de film mental de la Sarmisegetusa Ulpia Traiana, Castelul lui Iancu de Hunedoara și muzeul din Deva. Îmi amintesc că începuse ploaia și învățătorii deciseseră să nu mai urcăm până la cetate, deși unii, mai egali între egali, un grup select, au mers sub promisiunea că restul nu pleacă fără ei. Trei decade mai tarziu ma bucuram sa revad aceste locuri de interes dar e nasol când pleci la drum vara, după un somn prost, constipat, semi-mahmur și deshidratat la nivel celular.

Nici Claudia nu era la 100%, își tatuase ambele încheieturi cu câteva zile înainte și avea atât plastic înfășurat pe mâini, cât și regrete. Era clasicul regret post-tatuaj, ce nu se manifesta ca „nu trebuia să mă tatuez”, ci e un fel de „trebuia să îl fac mai mare/mic, mai trebuia să fac și aici sau nu trebuia să fac aici”.

Ca să fie excursia mai stufoasă, s-a decis să vizităm Grădinile Zoe, o capcană pentru turiști, apreciată mai ales de cReaToRiI dE coNtENt de pe Insta’ și Feis’.

Pe drum, am belit ochii pe geam, căci voiam să înregistrez pe partiția HDD-ului ce ține memoria de lungă durată acest drum peste munți tociți și acoperiți de iarbă și pădure, dar cu munții gâți-golași undeva la orizont. Toată viața de român am avut un orizont geografic foarte mic, unde munții importanți, ce-i știam de la geografie și pe care știam unde să-i arăt pe hartă, erau, de fapt, fizic, la doar câteva ore distanță, de mers cu mașina. Nu aveam percepția spațiu-timp calibrată, căci, deși traversasem țara de multe ori, o făcusem doar pe la Sud, de-a lungul tronsonului feroviat CFR Caransebeș – Bucale – Botoșani.

Ne-am oprit pe marginea drumului să cumpărăm niște langoși cu brânză, un mic dejun neaoș și unsuros. S-a mâncat în mașină, din mers.

Am ajuns la locația 1: I Giardini di Zoe.

Totul e plăcut ochiului și sunt destule plăci comemorativ-explicative să înțelegi cât de vizionar a fost italianu’ patron și înțelegi că această piramidă botanică a fost construită pentru el și mai puțin pentru Zoe. Dacă era ceva de apreciat, dacă-i dăm un metaforic 100% acestui nivel apreciativ maxim, atunci acul meu apreciativ nu a urcat mai mult de 60%, căci nu mă simțeam bine fizic și nici nu mă excit foarte tare la grădini botanice.

Am mâncat o înghețată la măsuțe și ne-am holbat la liceenii ce ciripeau ca niște pterodactili în ungurește. Veniseră în excursie cu clasa. Lângă noi erau profesorii supraveghetori, niște doamne și un mascul beta, ce avea rol de jolly joker: trage masa asta lângă cealaltă, adu aia, fă poze de grup etc.

Hai să mergem. Hunedoara.

În plaza de la intrarea castelului sunt magazine de suveniruri și restaurante, dar și acest mini-muzeu unde un psycho-profiler pus la intrare ar scrie, în câteva ore, o lucrare de doctorat bazată pe turiștii amatori de a da bani pe bilet de intrare la o mini-expoziție de S&M medieval.

 

 

Castelul Corvinilor a rămas la fel de impresionant cum mi-l aminteam. E fascinant „drumul static” prin istorie al unui castel ce rămâne în picioare timp de secole, fiind punct de referință în zonă pentru zeci de generații de români, marea majoritate neavând insă acces înăuntrul lui. E fascinant și comparându-l cu ruinele istorice la fel de celebre, cele două Sarmisegetuse, din care au rămas doar fundațiile clădirilor de altădată.

 

Îmi amintesc capitolul din volumul 2 al Cireșarilor, când, la cetatea de la Vulturești, fata din satul de lângă povestea cu mândrie cât de gospodari erau consătenii ei, căci dezghiocaseră ruinele de piatră din ziduri ca să-și construiască ei casele, în sat.

Probabil asta s-a întâmplat des în istorie și de aceea e impresionant când ceva a rămas întreg peste veacuri, in ciuda gospodarilor și in ciuda năvălitorilor puși pe ciordeală si distrugere.

Când am ajuns în Canada, mătușa Lucy ne-a arătat imagini filmate din excursiile lor din România din ultimii 20 de ani. Într-o filmare, erau undeva, pe niște ziduri și vărul Gonzales îl întreba pe tac’su „cine a dărâmat astea?”, iar Uncle Jan, fără să se știe filmat, privind scrutător în zare, a scrâșnit printre dinți: „Ungurii!”.

Păi, dragilor, ungurii au stăpânit Castelul Corvinilor, iar Corvinii au stăpânit peste Ungaria. Deci castelul a rămas în picioare. 

Am încercat să-mi imaginez un episod de Game of Thrones real, unde pishopatul cel mai eficient era jupanul-rege, ce trăia în confort material și fizic superior față de pulime, dar și în confort mental superior, căci era adăpostit după ziduri groase, indestructibile. Stiind ca 99.99999% din populatie traia in bordeie de chiripici.

                                                 

Parte din istoria castelului sunt și zonele megieșe, căci, nu-i așa, pulimea trebuia să trăiască și ea undeva și cineva trebuia să stea pe lângă masa bogaților și să culeagă firimiturile. Adică Hunedoara.

La plecare ne-am oprit să mâncăm ceva. Ospătărița ne-a simțit de fomişti, adică cu foame în portofel, nu în stomac, căci patru persoane au comandat o salată și două ciorbe. Vezi ce păcat că burta nu are vitrină, să vezi cine-i constipat de nu mai poate să mănânce nimic în plus. Pici de sărak dacă nu umpli masa cu chestii din meniu.

Fiind și săraci cu duhul, iar Duhul Sfânt e în exces în zonă, s-a decis să mergem și pe la Mănăstirea Prislop.

Sursa Wikipedia: „În secolul al XVII-lea se spune că aici a viețuit un călugăr pe nume Ioan, cunoscut azi ca Sfântul Ioan de la Prislop. Din secolul al XVIII-lea a fost mănăstire greco-catolică. În secolul al XIX-lea, pentru o anumită perioadă, a fost administrată de preoții de mir greco-catolici. Episcopul de Lugoj, Demetriu Radu, s-a ocupat de refacerea mănăstirii în anul 1901. În 29 octombrie 1948, odată cu interzicerea Bisericii Române Unite, preoții greco-catolici au fost arestați, iar lăcașul ocupat de Biserica Ortodoxă. Pe 25 noiembrie 1948, mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu l-a transferat pe călugărul Arsenie Boca de la Mănăstirea Sâmbăta la Prislop, de unde a fost la rândul său arestat doi ani mai târziu. Abia după anul 1975 mănăstirea s-a refăcut ca lăcaș monahal ortodox, cu o comunitate de călugărițe.”

Aici afli tot ce trebuie despre sfințenia locului. Sfințenia era în altă parte, dar mitropolitul a făcut un transfer de marcă.

Nu am eu credințe în zei evrei, dar am bun-simț și m-am plimbat pe acolo cu aceeași smerenie cu care m-am plimbat prin templul hindu de la Hwy 427 and Finch. Nu e pentru mine, dar e pentru alții, și accept asta.

Am citit cu interes, însă, partea de istorie cu Doamna Zamfira, fiica lui Moise Vodă.

Zona e îngrijită și liniștită… fiindcă e în vârf de munte și… era o zi din timpul săptămânii, când turiștii fanați… aaah… religioși… erau în număr mic.

Fascinant a fost să urmăresc activitatea de la mormântul lui Arsenie Boca. Înțeleg valoarea lui ca loc de pelerinaj ortodox, dar logica mea neortodoxă mă împiedica să fiu sincron cu restul celor ce erau acolo. M-am mărginit să stau pe margine și să meditez înspre mindfulness, bucurându-mă de seara plăcută de vară.

E plăcută viața asta de turist în România. Să privești totul căutând frumosul, fără să ai așchii în ochi de la viața de zi cu zi petrecută acolo. Să fii bazat pe portofel plin, bazat pe pace interioară în inimioara ta de românaș, acumulată în anii stresați din străinătate, de la cealaltă casă a ta, unde ai tras tare să năpârlești tara de român ce ai cărat-o ca pe o povară. Ești mai ușor acum, acolo, înăuntru…

Ajunși înapoi la Reșița, în drum spre casă, am cerut să fiu lăsat la drumul ce duce la cimitir. Se înoptase deja când am trecut prin Parcul Siderurgistului, înapoi spre apartament, pe langa terenul de basket. Acolo aveam să-l cunosc pe puștiul ce arunca la coș de unul singur.

Puștiul nu știa că reprezenta o oglindă spre trecutul meu și toată discuția, în timp real, mă făcea atunci să văd distanța… în timp, în vârstă și în experiența de viață.

Acumulasem și pierdusem în același timp…

Dar despre astea, mai multe în episodul următor.