Forward, Upward, Onward Together - Bahamas 2025
Răspuns: Am fost în Bahamas.
Am mers la resortul Sandals Royal Bahamian. Realistic vorbind, era singura șansă să mă vezi aproape de sandale. Bine-n plm că nu se numea Crocs Real Madrid… uuh… I mean Real Bahama or some mierda quelque chose.
În avion, ne-am făcut comozi și ne-am băgat pe filme de Crăciun. Claudia nu mai voia să revadă National Lampoon’s Christmas Vacation, iar eu nu mai voiam să revăd Home Alone. Perfect, fiecare cu ecranul lui.
Luaserăm și internet Wi-Fi în avion, prin reward points de la Air Canada, și, la momentul potrivit, m-am băgat să mă uit la meciul Barcelona vs. Osasuna. Internetul era bun și stream-ul mergea bine, dar când intri pe site-uri de streaming pirat știi că apar o grămadă de reclame pop-up, uneori frustrant de multe, până apuci să vezi meciul. Apar când dai pe pagină, apar când dai Unmute și apar când dai Full Screen. Apar reclame pop-up și când atingi ecranul oriunde.
Am tot butonat cu telefonul palmat, să nu vadă domnișoara de lângă mine că mie îmi apăreau reclame cu femei cu pulă. Un meci frustrant de 0–0 și nici n-am văzut finalul meciului, căci am ajuns. Nassau, baby! Dar Barca a bătut 2–0.
Vremea posomorâtă, de așteptat, fiindcă, de când cu internetul, nu trebuie să te bazezi pe Busu să-ți dea Timpul Probabil. Cam așa avea să se arate întreaga vacanță; verificasem asta din timp. Dar providența poate va lucra în favoarea noastră. Pun intended — providență — Nassau ⇒ New Providence.
Drumul spre resort a fost scurt și, în lipsa soarelui, nici măcar porțiunea de șosea pe malul mării nu a părut îmbietoare. Nu că ar fi urât, dar pozele de „Insta” au acea apă azurie în prezența soarelui. Mai așteptam. E doar prima zi.
Camera e pregătită, Sandals e mișteaux, iar emailul meu trimis cu zile în urmă și-a atins ținta — a doua zi aveam să luăm the B-Day dinner la restaurantul La Plume, din incinta resortului. Camera arată bine la prima vedere, iar de la balcon se vede marea. Nice.
Ne punem la coadă pe ponton ca să luăm bacul/barca către insulă. Așteptăm, admirând cu poftă bătăturile din călcâiele americanilor încălțați în Crocs. Am sprijinit un stâlp de susținere al docului în timp ce mă bronzam pe tatuajele de pe spate. Eram nerăbdător să ascund pielea-mi albă, bronzată doar la lumina de birou, fără ferestre.
Ajungem în vreo 5 minute, dar toată această labăreală îți dă senzația plăcută că faci o excursie. Orice timonier se auto-intitulează drept căpitan de navă și trebuie să ascultăm dumele standard înainte de debarcare: „În partea stângă e zona privată și nu aveam voie”, iar caterinca era că „acea zonă nu există, e doar în imaginația noastră, e o iluzie, un miraj”.
Insula nu e mare, dar e destul loc. Am ales niște „șezloange” într-o locație bună, cu muia la soare, și ne-am repezit în apă. Totul superb, dar apa nu era foarte adâncă, iar în partea din stânga, pe fund, sunt patch-uri de iarbă ce îi dau Claudiei anxietate, că ascunde fundul mării. Mergem per pedes prin apă, pe sub dock, până în partea dreaptă, unde e ce trebuie, și, împreună cu inelul de plastic galben plutitor, ne amintește vivid de plaja din Antigua.
A venit repede timpul pentru prânz. Ne-am băgat la un pește prăjit și, spre neplăcuta surprindere, a venit cu tot cu mecla. În ipocrizia noastră de foști vegani am început să mâncăm pește uns cu disonanță cognitivă, „uitând” că peștele are cap, deși nu am uitat că peștele de la cap se împute. Culinar, redescoperisem peștele destul de recent și visam la pește proaspăt la fiecare masă.
Am jucat eficient și am intrat în apă când erau nori și am stat să ne vopsim pielea în bronz când bătea soarele, până a devenit evident că nu va mai fi mult soare, iar următoarea barcă spre resort va fi plină ochi. Ne-am pus repede la coadă, numărând câți oameni avem înainte.
Când să ne urcăm în barcă, vin din urmă două cupluri de tineri americani, cu un angajat al resortului deschizând calea, ușor precipitat. Unul din băieți era în stare de șoc alcoolic, privind în gol și tremurând, cu un prosop pe umeri. Invalidul trebuia escortat și, uite așa, s-au ocupat patru locuri dintr-o dată, mancami-ar pula. Am avut loc și noi, dar ne-a făcut să înțelegem că transbordarea asta între resort și insula-apendice poate să-ți mănânce o grămadă de timp prețios.
Resortul nu-ți dădea brățară de identificare, ci erai peste tot întrebat care îți este numărul camerei. De acolo, te știau ei dacă ești sărac sau nu, nu? Personalul, mai ales bărbații tineri, probabil la primul job, s-a dovedit foarte ratat în viață. Pe insulă, un puști cu ochelarii lipiți cu duct tape ne-a adus desertul înainte de primul fel de mâncare.
Asta de la microbuz ne-a luat comanda „no meat”, iar când a fost gata, a strigat numărul camerei cu voce lăsată, de l-a auzit doar grasul cu glicemia la pământ, ce aștepta în haita lui familială de americanski obezi în Crocs. Țiganul l-a privit în ochi și i-a repetat numărul camerei noastre; grasul a ezitat, dar a luat farfuriile cu mini burgeri aka sliders. Le-a depus pe masa din jurul stirpei lui de Alabama și se întrebau dacă e ce au comandat ei de fapt. N-am apucat să zic nimic, căci grasul și-a băgat crenvurștii în mâncare să vadă dacă e carne conch-ul. A mâncat grasul, deși a realizat că nu e ce a comandat, fomistu’ morților lui.
Claudia s-a enervat și s-a dus să-i dea cacat lu’ Țigan. Țiganul a ars-o cu părul-n ochi și a dat-o că a crezut că grasul sunt eu. Am eu kile’n plus, la burtică și la sâni, dar i-am reamintit că atunci când luase comanda ne uitaserăm împreună la cer, căci venea ploaia și el părea mirat, iar eu îl întrebasem dacă abia acum a observat norii groși ce se strângeau deja de câteva ore. Nu puteai da Ctrl + Z, deci am dat Ctrl + Y.
Înapoi la cameră, ne-am relaxat și am început pregătirile pentru restaurant. La Plume e pe fita de franțuji, și trimisesem din timp un email resortului, ca să fiu sigur că îmi scot soția, de ziua ei, la o cină de calitate Instagram, măntelegi?
Să-mi trăiască nevasta 1000 de ani, sănătoși, voinici și fericiți!
Cu burta plină, ne-am gândit să mergem apoi să jucăm un biliard la Balmoral Club, dar nici o șansă — era plin ochi. Ne-am tras în poze la bradul de Crăciun, admirând îndeaproape și orașelul din turtă dulce, așezat strategic în holul central pentru a aminti tuturor faptul că e decembrie și vin Sărbătorile de iarnă.
Aveam cu noi un pachet de cărți primite cadou de la fratele Claudiei, fiecare carte având pe ea un peisaj din România, țara noastră de suflet, țara noastră de dor. Ne-am băgat la tradiționalul nostru joc de Cruce într-un loc mai retras din bar. Ne-a găsit repede un localnic pianist, căci eram de fapt lângă pian, în piscină, și s-a băgat în seamă să vadă cine câștigă, dom’le. Io, io câștigam.
A strâns lume în jurul lui și a început să bage șlagăre, alternând cu crowd work. Am avut ocazia să ne identificăm și noi codul poștal în gura mare, să știe lumea că venim din Reșița… ahh… nu… To-rah-n-tau. Am băgat niște Piña Colada, după ce am fost martor la un furt calificat — am lăsat ciubuc $1 labarmanului, dar, până să vadă el bancnota, o sutise celălalt labarman. Primul labarman a văzut gestul și au început să se înghiontească prietenește. Vezi, de-asta e riscant să lași bacșiș gras; dacă așa se întâmplă pentru un parai… dacă lăsam $5? You know whattay mean?
Nu suntem nici alcoolici, nici păsări de noapte, și ne-am retras în iatac. Mai e și mâine o zi cu vreme nasoală, vorba aia.
Vremea nu ne-a făcut nicio surpriză plăcută. Am stat la piscină și am dormit la prânz. De menționat e că ne-am pus să facem rezervări la niște excursii. Avem ca regulă nescrisă ca, în fiecare vacanță din aceasta, să mergem cel puțin la o excursie pe mare și, poate, una care explorează cultura locală.
Pentru prima oară în viață, venisem într-un concediu fără să am sindromul impostorului iritându-mi șoriciul, dar când am văzut ce scoruri aveau bahamienii la excursii — mi-am revenit. Voiam să vedem Nassau și muzeul piraților și am rezervat Pirate Jeep Tour, dar aveam să sărim degustarea de rom și vizita la fabrica de cioco’. În schimb, aveam să mergem la muzeul piraților (care nu era inclus) și până la piața locală de suveniruri.
Seara, din cameră, am sunat la recepție să facem rezervarea la restaurantele de figuri și fițe. Confirmat, s-a rezolvat. A sunat lakele de două ori. Unde lakele? E și eu, dar și Țiganul de la recepție. El prost, eu prost că l-am crezut.
Prima oprire e la Island Cave. O peșteruță, nimic impresionant sau remarcabil, doar o oprire să mănânce timp și să mai ai ceva de făcut în această mini‑excursie. Ca fost speolog amator, apreciez totuși ocazia de a fi sub pământ în Caraibe. Mai fusesem o dată, în Cuba, unde am penetrat pana in uter... aici eram inca intre labii. Hai să-i dăm bătaie.
Ne duce repede la muzeul piraților și ne înțelegem să-l căutăm în aceeași locație peste vreo 30 de minute.
Muzeul nu e mare și biletul nu e scump. Principala sală este reprezentată de o reproducere a unei corăbii amarate în port. Intri apoi în măruntaiele corăbiei și observi cum se pirata pe vremuri și ce condiții de trai aveau. Aici serialul Black Sails e excelent.
Un lucru este de remarcat: romantizarea piraților e mai recentă în istorie, iar istoria vremii i-a înregistrat așa cum erau de fapt — niște oportuniști, criminali și jefuitori, spaima oamenilor de bine. Drept urmare, societatea nu a păstrat mare lucru de la principalii jucători ai vremii, acești precursori de seamă ai download-ului ilegal, crack-urilor de software și filmelor de pe torrente.
Prin comparație, Alcázar de Colón din Santo Domingo a păstrat în mod superior artefacte chiar cu 100 de ani mai vechi, aparținând fratelui lui Cristofor Columb. Cristiii!!! Bah, Cristiii!!!
Ne-am oprit lângă Jeep doar ca să anunțăm că tragem o fugă până vis‑à‑vis, la prima biserică catolică din Bahamas. Multă istorie adunată și aici, unde cele mai trainice construcții au fost, normal, bisericile și forturile militare. Piatra rezistă în timp și, din asta, deducem că nu au avut nici turme de capre care crăpau piatra-n patru, dar nici ger de crăpa pietrele.
Următoarea oprire a Jeep-ului avea să fie la Straw Market. Noi țineam neapărat să vedem dacă găsim ceva tablouri ca suvenir. Am creat un obicei de a achiziționa acest tip de amintiri. Din păcate, Nassau pare lipsit de pictori, deși am auzit zvonuri despre galerii de artă la nu‑știu‑ce hotel. Am cumpărat magneti de frigider, în schimb, și am revenit la bulevard să ne așteptăm piratul. Ne holbăm la americanii de pe cruise ships și facem poze.
Cpt. Buffy ne preia ca la autostop și ne îndreptăm către resort. Pe trotuare sunt montate tribune pentru parada de Crăciun ce urma să vină. Facem poze, iar ghidul ne povestește despre el, noi interogându-l de pe bancheta din spate ca două difuzoare stereo. Facuse liceul în US, dar revenise de vreun un an. Locuia cu prietena într-un condo dintr-o gated community, căci Nassau nu e chiar atât de safe. Cică plătește chiria $1,300 pe lună. Wow! Se fac banii mai ușor în Bahamas decât în State, se pare.
Revenim voioși la resort. Vremea este excelentă și ne bălăcim ca la carte, în mare și în piscină. Ne bronzăm până nu se mai vede soarele — adică pe la 5 PM. Zilele sunt scurte în Decembrie. Ne pregătim extra pentru cină, căci avem rezervare la Kimonos, restaurantul japonez, și avem și poftă de mâncare. Toate restaurantele de la Sandals sunt à la carte, dar trei dintre ele necesită rezervare. Aranjați gigea, ne prezentăm la Kimonos și aflăm cu enervare că nu ne au pe listă. Dar nu ne-am înervat...
...Vezi spațiul ăsta pe care l-am lăsat în text? Am lăsat să se vadă că… am trecut peste. Am mers la Tesoro, restaurantul italienesc de lângă. Avea să devină principalul loc unde am mâncat din momentul acela încolo.
December 17th, 2025 Wednesday
Am întrebat și am aflat că trebuie să te pui pe listă, și lista e lăbar… aaah, la bar. Coada era atât de lungă și conținea și bucătari sau ospătari de pe insulă încât eram convins că nu prindem prima barcă spre insulă. Nu doar sigur că nu prindem barca, eram și foarte cufurit. Începeam să devin foarte sigur că nu ajung la timp în cameră să descarc balastul.
Am agasat americanii din fața mea cu întrebări de canadez proust. Uite că îmi vine rândul. Suntem în prima barcă, căci unii s-au pus pe listă pentru a doua barcă. Mă simt ca aia de la Amazing Race care prind loc în primul avion și răsuflă ușurat. Eu, pe nerașuflate, am uschit-o în cameră să mă usurez. Ca în filmele cu bombe dezamorsate în ultima secundă, am învins, am tăiat firul roșu. Trebuie să recunosc, că se cam uita pe vizor carnatul.
Hai să terminăm cu cacaturi din astea și să trecem la lucruri serioase. Docul alternativ a creat o tură cu barca de 5 minute într-o operațiune gen excursie de $500 de persoană. Un microbuz ne-a luat și ne-a dus către barca amărâtă în cimitirul barcilor, trecând prin Nassau și prin partea de vamă a portului. Pe insulă: bar, restaurant, piscină și plajă. Plus jumătatea din stânga care nu exista — era o iluzie, un miraj. Domnul Captain are o singură „duma” în program, salvată pe creier în format .mp3 la 64 kbps; umorul țiuia strident pentru cei ce mai fuseseră pe insulă.
Voi fi probabil mereu îndrăgostit de acest verde azuriu al mării, căci până la 30 de ani am văzut marea mai ales prin puterea imaginației, iar prima oară în Cuba s-a impus un standard vizual, un deja-vu extrem de binevenit, extrem de căutat, precum un marinar ce abia așteaptă să se simtă liber, în largul mării.
Nu e cazul meu: nu sunt nici marinar, nici info’ la Sekoo, ca Base. Largul mării îmi dă ușor anxietate dacă nu am încredere în ambarcațiune, iar câteva zile mai târziu avea să-mi dea și mal du mer.
Ne-am înfipt repede la șezlong în partea de mare unde nu era iarbă în jointuri sau pe fund. Vremea s-a dovedit capricioasă și s-a înnorat repede. Parcă și foamea a venit mai repede. Imediat ce ne-am așezat la masă, am și schimbat masa, că începuse să ne picure în cap. Fosta noastră masă a fost preluată de un cuplu de tineri căsătoriți, niște porumbei, cu creierul la fel de deștept în cap ca de pasăre.
Fiind cu fața la ei, de la adăpostul ochelarilor de soare cu lentile cu dioptrii, ce mă ajută să văd corect la distanță, îi vedeam foindu-se de fiecare dată când li se părea că pot interpela pe unul dintre noi. Mici ezitări, coitus interruptus de a ni se adresa, cum ar veni. Dădeau senzația că te-ar cunoaște. Eu sunt blogger cunoscut global și, în funcție de ascendentul zodiacului meu, sunt cunoscut și galactic, dar probabil aveau să ne întrebe, ca niște moroni, dacă am fost concurenți la Survivor, căci din 2016 purtam acele Buff-uri Survivor pe cap în fiecare vacanță și mereu apare câte un imbecil inocent care întreabă asta.
Noi eram busy în a hrăni o pisică ce apărea de undeva de dedesubt. Pisica s-a dovedit că nu era singură la părinți și jumătate din pește s-a dus către feline.
Vecina își face curaj și mă întreabă: Have you guys been on Survivor? Candoarea nătângă se potrivește perfect pe chipul ei frumos. Îi răspund sincer: am convenit cu nevasta-mea că la proxima întrebare de gen am să răspund că DA, am fost la Survivor, dar nu vreau să vă mint, n-am fost — le-am cumpărat.
Răspunsul meu a fost lung, iar pe fețele lor s-a văzut de pe la jumătate că au priceput cât de proști erau și că, prin felul în care le răspunsesem, făcusem mișto de ei. I-am zis Claudiei mai târziu că s-au supărat. Claudia a zis: „Te-am auzit când ai vorbit cu ei, ai fost funny.” I know că am fost funny, dar ei nu au simțit la fel.
Să-i piș în freză. Dacă aveam maioul cu numărul 10 de la Raptors, mă întrebau dacă eu sunt DeMar DeRozan iar eu probabil aș fi răspuns cu un zâmbet șmecheresc, lăsând impresia că da, chiar sunt eu… dar fără să stric surpriza.
Am băgat cocktail-uri și am ciugulit soare prin toți porii, atât cât s-a putut. La un moment dat a devenit clar că norii ăștia sunt aici să stea, iar asta fusese observat și de alții. Până am strâns bagajele să mergem la doc să ne punem la coadă, coada devenise imensă. Număram căpățâni din doi în doi ca să văd dacă ajungem în prima barcă. N-am ajuns, dar măcar o americancă din spatele nostru ne-a întrebat dacă am fost la Survivor. Nu, n-am fost. Nici ea nu credea, dar a zis să întrebe.
Barca a revenit și întreaga târâșenie a durat doar 90 de minute, căci am revenit prin port și prin oraș, în loc de cele 5 minute în linie dreaptă. Ți-am zis că am fost în excursie.
Mai e totuși timp de stat la piscină. Cât s-a dus Claudia să ia niște clătite cu gem de la microbuz, eu înfig steagul metaforic în două șezlonguri, să le fac ale noastre. Din piscină mă strigă cineva, bazat pe maioul meu cu Raptors, ce-l aveam încă pe mine: TORONTO!!! Mă uit nedumerit în jur și localizez vocea în mijlocul grupului din piscină, împărțit în două de plasă de volei. COME PLAY VOLLEYBALL! Am refuzat politicos, dintr-o mișcare a gleznei.
După cină ne lipim cu insistență să jucăm biliard. Un cuplu de americanski ne lasă la o masă, iar eu mă duc până la bar să iau ceva de băut. Aștept, pasiv-agresiv-răbdător, să mă vadă unul din barmani. De undeva din dreapta mă strigă o tânără: TORONTO! Îmi face semn să mă apropii, apoi îmi spune, împleticind cuvintele: why didn't wanna play volleyball? Masculul ei, unul cu șapca-întoarsă, mă privea betiv cu coada ochiului.
Am decis să nu admit că era apă rece și nu voiam să mi se facă mică, și răspund că nu joc volei. Îmi iau băuturile și mă întorc la salonul de biliard cu mese de culoarea rozului de păsărică de bahamaneză.
Mă întreabă apoi cum se zice la Fuck Off în română. Mă simte ezitând și, știindu-mă și canadian, mă întreabă sfios dacă vorbesc română. I-am spus că vorbesc română și că, atunci când înveți o limbă străină, primele cuvinte învățate sunt injurături… iar eu nu vreau să-l învăț română. N-a apucat să priceapă, căci a venit Șapca-Întoarsă.
Vine direct la mine: Toronto, hai să jucăm biliard la dublu. Păi jucam deja. E pus în încurcătură, așa că facem discuție mică, aka small talk. Și ei sunt din Toronto, dar să-l piș în cozoroc, am uitat la ce intersecție locuiește.
Soldatul universal ne învinge și îl conectez pe Șapca-Întoarsă cu el: „jucați voi la dublu.”
Hai la somn, mâine avem treabă devreme.
Era timpul pentru a doua excursie planificată. Știam că vremea va fi bună în ziua aceea, dar a depășit așteptările. La 7:30 AM am plecat de la hotel cu shuttle bus-ul, am mai luat un cuplu de la Baha Mar și am fost debarcați pe Paradise Island. Cât s-a strâns tot grupul către Blue Lagoon ne-am bucurat de dimineața plăcută de decembrie, înconjurați de bărci, cu resortul Atlantis blocând orizontul.
În barcă, am ocupat locuri la prova să putem fii primii ce văd lagună albastră. Până să ieși în larg, se navighează la viteză redusă, numai bine să clătești ochii pe viloacele de pe țărm. Absolut impresionant și absolut nicio tipenie de om pe acolo. Case de vacanță, huh?
Ajungem la insulă. Ghida ne povestește istoricul locului. Nejte Olandeji (Marco Van Basten și Ruud Gullit) au cumpărat insula cu $17,000 în 1979 și a dat lovitura când industria vaselor de croazieră a înflorit. Se poate să fi fost un pic mai scump de $17,000, căci probabil s-a dat și ceva șpagă, nu?
Încolonați, mai târziu, ne îndreptam către cotețele cu rechini și pisici de mare. Majoritatea s-au împins să strângă din cur de frică între rechini. Noi ne-am băgat lângă, la sting rays. În lumea auto-intitulată civilizată se pune acum problema dacă este etic să ții animalele îngrădite. În diferite locații am auzit diferite explicații oficiale cum că e ok în locația aia, așa cum fac ei… practic orice bullshit ca să relaxeze mințile străinilor opariți, suferind de drepturi și etică.
Dau exemplul Cubei, unde anul trecut, înotând iarăși cu delfini, Claudia era ambiguă dacă să participe la eveniment, privind în jos și de pe ponton, dar și de la înălțimea moral high ground, și am ajutat-o să facă disonanță cognitivă și să accepte că, câțiva delfini captivi dau de mâncare la zeci sau poate sute de cubanezi, muncitori și familiile lor, datorită turiștilor ce vin acolo și cheltuiesc bani. E greu să nu iei și asta în considerare.
În ciuda insistențelor angajatului de acolo, n-am insistat să o țin pe Lucy La Chat du Mer cu forța, să poată să mă tragă ăia în poză cu ea.
La plecare era fiecare cu liberul arbitru. Aveai niște cupoane pentru prânz, în rest fiind program de voie până îți pleca barca.
Tragem poza pe podeturile ce legau diferite părți ale insulei, căci soarele era cu pedală la podea și marea avea culoarea consacrată. Vedem că plaja e mijtoacă tare în coada lagunei și dăm să mergem și noi. Ne strigă o doamnă de la chioșcul cu haleală. Ne pusese frână, plaja aia era VIP, iar noi eram doar P și nu aveam brățară.
Am mâncat bine, apoi ne-am zgârcit la a închiria șezlonguri. Ne-am scăldat în apă prea mică în timpul refluxului, bucurându-ne de soare și de viață. Turnul de la intrarea în lagună ne-a atras atenția și am dat să ieșim la malul opus plajei, să explorăm, când ne strigă salvamarul: nici acolo nu e voie.
O zi excelentă, o zi exemplu, pentru ce îți imaginezi că vei experimenta atunci când cumperi o vacanță în Caraibe.
Să ne fie de bine!
La micul dejun, la Tesoro, Claudia mă însărcinează să stau la coadă la omletă. Eu decisesem să mănânc ceva subțire, pâine cu unt și gem, gen. Bine, hai că iau omleta și pentru mine. Comand și aștept cot la cot cu americani de vârsta a treia. Vecinul mă anunță că mi-a distrus bucătăreasa omleta – o azvârlișe în sus ca pe clătită, să o întoarcă pe partea cealaltă și jumătatea sfârșișe în focul aragazului. Îi divulg că e perfect, eu nici nu voiam omleta, dar m-a pus nevasta. Hârșâiți în ale căsniciei, doi veterani, râdem pe sub mustăți. Vine Claudia și mă anunță că nu am comandat ingredientele necesare. Normal, nu?
Așezați la masă, Claudia îmi povestește că și ea era pusă pe caterincă. La intrare, un americanski își ținea mâna în spate să prindă ușa ce se închidea și Claudia a bătut cuba cu el, un low 5. Cică a fost prea surprins să aprecieze gluma.
Ziua avea să fie 80% nori, așa că am ales niște șezlonguri cu vedere la piscină și cu spatele la mare. Soarele s-a dovedit a fi mai prezent decât programat și trebuia din când în când să intru în piscină să mă răcoresc. De altfel, a fost și prima zi când am folosit cremă să mă ung pe organism.
De la ora 11 AM, Claudia s-a logat de pe telefon la o ședință, la muncă. Mandatory presence, cică. Azi lucra de acasă.
Revine după o oră, lividă. LI-VI-DĂ! „I fucked up”, mă anunță.
În timpul discursului șefului cel mare, ieșise de la baie cu telefonul între dinți și se activase camera telefonului. Cam timp de un minut, cât s-a spălat pe mâini și s-a aranjat în oglindă. Până când a sunat-o o colegă, panicată: „vezi că ai camera pornită și ești vizibilă pe prima pagină a ședinței online”. A durat muuult timp până s-a relaxat, având senzația aia de cacata, de impending doom. Nu se văzuse nimic și părea genul de ședință la care nu se uită nimeni cu adevărat la ecran.
Ne punem pe listă să ne plimbe cu mini-catamaranul pe mare. Ne bucurăm de experiență și stăm de vorbă cu marinarul Base’. Mai ales că rămânem fără vânt în vele și ne legănăm agale. Întrebăm, firește, despre rechini. Cică să stăm relaxați, în toată viața lui, în acea zonă nu a văzut decât 2 rechini. LOL! „Ieri și alaltăieri?”, întreb eu. „Naah, anul trecut și acum doi ani.” Sigur că da, frumoasa vorbă!
Ne spune că e ultima lui săptămână la Sandals, a găsit un job mai bun și locația aia cica ciordise cam 100 de angajați de la Sandals, căci managementul de aici e de scheisse. „Să-ți fie de bine în your future endeavours.” Revine vântul și ne întoarcem la țărm.
Am mai intrat și în mare, dar cam toată ziua a fost în aceeași locație, cu insistență, cu abnegație, cu devotament, la piscină. Am așezat bronzul în piele cu succes în ziua aia. La un moment dat, am zis să jucăm un ping-pong la masa de lângă beach bar. Nu găseam mingea, însă. O femeie ne anunță că de obicei mingea e prin bosket, și ultima dată o zărise în bosketul ăla, pe lângă cutia aia neagră. Claudia aude că IN cutia neagră și trage de cutie să o deschidă. O întreb curios de ce încearcă să deschidă capcana de șobolani? „WHAT?!!” Hehehehehhe!
La cină mergem la cel mai de fiță restaurant de la Sandals. Sau poate Kimonos e cel mai jmeker, nu știu de fapt, căci n-am fost...
... dar nu-s nervos.
Mâncarea a fost excelentă :)
La micul dejun încerc croissant-urile și remarc că aveau atâta ciocolată încât făcea cornurile 7 DAYS să pară 7 DAYS De Post. Plătim la recepție pentru late check-out, căci avionul spre Toronto e la 10 PM.
Vine timpul pentru mers la snorkeling. E barca plină. Deși sunt labăr de fel, am luat labe de înot cu mine. Ca mască, le folosim pe ale noastre. Dar invers. Părul dens și mare al Claudiei e în antiteză cu curelele strânse de cauciuc ale măștilor de snorkeling și am cumpărat pentru ea una din aia pe toată mecla, dar nu-i plăcea atunci la sting rays și făcusem schimb.
Marea… cam agitată. Barca? We need a bigger boat!
Ne aliniem să ne dăm la fund…
Mă lansez și despic apa ca bricul Mircea. Bag nasul în apă, ca un fel de rechin cu aripioara dorsală-n jos, și mă lupt cu GoPro-ul, să pot filma. Sluuup! Mi se blochează teava de aer și îmi iau o surpriză neplăcută. Încerc să suflu să deblochez, dar reușesc cumva să înghit apă de mare. Valurile mari mă zgâlțâie neplăcut și decid să urc înapoi în barcă să văd ce și cum, înainte să mă ia valul…
Barca se clatină ca o atracție de la un parc de distracții. Nu e atât de ușor să urci înapoi având labele la picioare. Reușesc să ajung pe punte și, în scurt timp, otoliții mei s-au luat la trântă cu ruliul și tangajul barcii. Mie rău bine de tot.
Stau concentrat să nu mă ia și mai rău. Fac tot felul de calcule, gen „cât mai avem până plecăm înapoi la țărm?”. Claudia vede că mi-e rău și revine și ea în barcă. O conving că-s ok și să fie neînfricată înapoi în mare. În barcă, mă uit la un septuagenar din Orientul Mijlociu și la dialogul dintre el și nevastă-sa. Nevasta-sa e deja în apă de mult timp și strigă la el să lase labele de înot, că e mai ușor fără ele. Căpitanul îl întreabă, rânjind, dacă aia din apă e nevasta. El răspunde că e una din neveste. Râdem toți, iar el intră până la urmă în apă. Mie îmi e din ce în ce mai rău, dar măcar mi-e rău împreună cu unul de vârsta mea și o femeie sexagenară. Femeia și cu mine ne aruncăm priviri reciproce pline de compasiune crispată. Bărbatul suferă cu ochii închiși.
„Round them up!!!” strigă El Căpitan și ajutorul lui dă semnalul snorkle-eilor. Prind curaj, atent să nu vomit speranța pe jos.
Septuagenarul se incordeaza la capitan si la ajutorul lui, in timp ce una din nevestele lui il umfla ca a innotat si in Oceanul Indian, fara probleme. Septuagenarul face pariu cu echipajul si face tractiuni pe marginea acoperisului. Cred ca a facut 4, cam cu una sau doua mai mult decat as putea sa fac eu. Se tine bine unchesu'.
Celalalt muribund moare in tacere iar nevasta-sa sta langa el dar fara sa se sinchiseasca de el. Nice, sa-ti traiasca fumeia!
Ajungem și jur să merg la snorkeling doar în vase de calibrul Titanic ce nu se zgâlțâie.
Claudia se duce la Tesoro să dea comanda de pizza, să avem pe drum spre casă, iar eu mă duc la cameră. Descopăr cu plăcere gingașă că ne-au dezactivat cardurile și nu pot intra în cameră. O sun pe Claudia să o anunț și zac într-o rană pe canapeaua din fața liftului, la noi pe etaj. Văd femeile de serviciu mișunând pe acolo și merg să mă milogesc să îmi deschidă ușa. Mă întreabă ce culoare au bagajele dinăuntru și le descriu până la forma fermoarului. Mă lasă să intru. Apare și Claudia cu carduri noi... dar și cu ochelarii mei de soare ce-i lăsasem pe canapea, lângă lifturi.
După ce m-am întremat nițel, ieșim să mâncăm niște conch tacos. Îmi revin de-a binelea și mergem să jucăm jocuri de grădină. Aruncăm la copcă cu săculeți cu nisip. Dăm să plecăm, după ce câștig, când suntem interpelați de o angajată. Mă provoacă la un duel 1v1. Prima aruncare – direct în gaură… hmmmm. Câștig și mă premiază cu un magnet de frigider cu Bahamas. Îl accept cu satisfacția unui câștigător de Champions League.
Șezlongurile ocupate de dimineață au fost luate de alții, dar găsim altele mai la vale, și chiar mai bune în orientare față de soare. Ne îmbăiem în UV și în piscină până când soarele dispare după acoperișul clădirii. O zi excelentă, ca un episod final de calitate la un serial bun.
Așteptam să vină să ne ia. Ne băgam în vorbă cu cuplul din Toronto cu care venisem. El semăna cu actorul Charlie Hunnam din serialul Shantaram.
După ce am văzut serialul, am avut șansa să dau din greșeală peste cartea Shantaram, la magazinul de vechituri. Una din cele mai bune cărți citite, nu doar în ultimul timp, but ever.
Genul de carte pe care aș fi recomandat-o unchiului Basil și am fi discutat-o apoi în detaliu. Bun autor.
Îngrămădiți în microbuz, eu discutam cu el și Claudia cu nevasta-sa. Șoferul nu părea să știe drumul în incinta aeroportului și ne-a plimbat un pic ampulea.
Ajungem și ne repezim să lăsăm bagajele de cală. Prima bagaj... peste 28 de kile. Al doilea vreo 20. Hai să jucăm Tetris.
Reușim un 23+ cu 23+ și trecem la level-ul următor. Aeroportul, la decolări, e făcut pentru americani, cu KFC și alte americanisme din astea. Mergem la Poarta Iadului, la mă-sa-n pizdă. Ne așezăm bine și mâncăm pizza rece. ’Izda aia din difuzoare anunță Porter Airlines la o poartă, noi — Air Canada — la alta poartă. ’Izda pare că se răzgândește din mers și anunță că sunt sucite porțile. 15 minute mai târziu se răzgândește. Apoi se mai răzgândește o dată. Trebuie să ne mutăm. Shantaram și nevasta-sa apar și ei, zâmbesc prietenește și-l ignor. Am chef să ascult muzică.
Avionul nu e plin și scaunul de lângă noi e liber. Claudia încearcă să doarmă întinsă pe două scaune. Ajungem și zburăm prin vamă, de parcă am fi în Spațiul Schengen aerian. Bagajele vin și ele repede și ne aliniem la autostop-ul Uber. Șoferul nostru, Pankaj, e la 2.1 km depărtare. Problema e că continuă să fie la 2.1 km depărtare. Nu vine, cury-ul poolii.
După vreo 5 minute se urnește. Are un Honda Civic nou și în ciuda dubiilor mele, ambele geamantane încap în po’bagaj. Înauntru… surpriză? Miroase grețos a tămâie sau ceva similar, dulceag și greu. La oglinda retrovizoare atârnă zorzoane și iconițe hinduse. Claudia se astupă și își pune eșarfa la nas și la gură, dar nu zice nimic. Pankaj nu se grăbește, deși autostrada 401 e goală la ora aia. Îi sună telefonul și ne face să sărim în sus, căci volumul în boxe e dat la maximum. Își cere scuze și respinge apelul…
…Mai avem 5 minute și liniștea din mașină îl apasă pe Pankaj. Dar are remediu. Butonează în bordul mașinii și caută un post de radio. E muzică indiană dinga-dinga-ding-din-ding, Shiva-ajută! Ne simțim ca acasă, dar nu de la muzică, ci fiindcă suntem în fața clădirii. Obosiți, intrăm în casă strigând cu duioșie după pisici.
Putele nu par impresionate. Suntem acasă! Hai că vin sărbătorile de iarnă. Hai că vine 2026-le!!!! Hei! Hei!
P.S. De aia Bahamas e Bahamas... in Romania iti permiti doar un pejte de sticla pe TV...
Comments