Co-lling-wood-ă

A plouat, man. Acum stă să ningă.
În 2025, Toronto experimentează o toamnă de manual, adică plouă zile întregi, alternând cu zile superbe, răcoroase dimineața, plăcute în timpul zilei, urmate de seri și nopți friguroase. Arțarul vestitor din fața ferestrei rămâne la fel de precis și primăvara, și toamna, și și-a lăsat crengile în poala goală exact înainte de a deveni evident pentru toată lumea că... 

Rămâne la fel de amuzant să vezi canadieni – din Sir Humphrey Gilbert în fiu – mergând la tricou, cot la cot cu vinituri slabe de înger, îmbrăcate în geci de iarnă. Nemai mergând cu transportul în comun, nu am mai avut ocazia să verific degete și tălpi murdare în șlapi sau fashioniste în Birkenstocks și șosete. Acum la modă sunt Crocs.

Mi-e dor... 

Suntem tot mai busy la muncă și avem ambiții de mens sana in corpore sano după program, când încercăm să mergem la sală, dar și în weekend am tras vizite la kinetoterapeut și osteopat, în încercări de mentenanță preventivă. Când am tras un șut à la Roberto Carlos oglinzii, în 2024, aveam să îmi deformez mersul, iar acum învăț să reactivez falangele, de la osul cuboid încolo. Se pare că mersul pe jos nu e ca mersul pe bicicletă și chiar poți uita să mergi corect, adică călcând cum trebuie, punând presiunea și punctul de echilibru pe osul metatarsian etc. Etc, man!

 

Până în decembrie, până la vacanța caraibiană pusă în pericol de uraganul Melissa, mai e mult, dar s-a făcut popas de antrenament de două nopți în Collingwood, la Livingstone Resort. Oamenii, pescari de tip timeshare, aruncă momeala la fraieri — o reducere a prețului pentru două nopți în timpul sezonului mort, făcând în schimb obligatorie prezența ta la o prezentare de marketing, unde să te convingă să le dai vreo $40,000 avans, plus $1,500 pe an timp de 25 de ani. Nu degeaba, nu… ci ca să fii membru de partid împărțit-timp cu vreo 10 milioane de americani. Ai puncte anuale, îți bagi vacanța, plătești în puncte și primești cazare la 4 sau 5 stele, peste tot în lume. Sună bine, nu? E atât de bine încât te leagă pe 25 de ani.

Ne-am dus cu temele făcute, încercând cu adevărat să vedem dacă vrem să devenim vacanționeri profesioniști, căci e ca la pârnaie — o dată intrat, tre’ să continui până îți faci sentința.

Mi-am luat vineri liber, Claudia lucra jumătate de zi de acasă, planuind o decolare precoce, dar a fost o Vineri gen Luni, la muncă. Am reușit însă să nu plecăm prea târziu.

Mai trăsesem la acest han în anii trecuți, o dată luând o reducere prin Groupon, trebuind să ascultăm contractuala slujbă timeshare de duminică, iar ultima dată, pe la finalul pandemiei, un popas clasic fără sentimente, gen Wham, bam, thank you, ma’am!

Aripa veche a hotelului a fost renovată, dar în lift mirosea de-ți lua auzul — un miros neidentificat, dar pe care îl asociez cu BBL juice smell. I don't wanna smell that shit, man. Am mers astfel doar pe scări până la etajul 4. Și am făcut și sport — nu la sala din incintă, ci pentru că nu am fost atent o dată și am urcat până la etajul 5.
Am învățat că, așa cum ăia care fentează Fiscul bagă orice căcat „pe firmă”, să consider orice efort fizic făcut în plus drept sport și activitate fitness.

Am decis să mâncăm cina la restaurantul Lakeside Seafood & Grill, un early dinner, dar s-a transformat într-o plimbare plăcută pe malul lacului și al marinei, căci era abia 4:30 PM, iar meniul de cină începea de la ora 5 PM.

The Grain Terminals (în poza de mai jos) numa’ ce le văzusem într-un episod din The Amazing Race Canada, când râsesem în hohote atunci când soția din una dintre echipele de nativi participante, sătulă de mers prin beciuri căutând inscripții fosforescente pe pereți, rămasă ultima în competiție, iese la lumină și trece pe lângă bărbat-su care o aștepta cu înfrigurare să izbândească.
„Where are you going?”, o întrebase el nedumerit, neștiind că ea colapsase mental în întuneric.
„I AM WALKING HOME!”, i-a răspuns ea, iar fața lui a fost priceless: „WALKING HOME?!!”

Avea să fie cea mai însorită zi din weekendul acela și știm de-acum, la vârsta noastră — ce drac’? — să apreciem o zi de calitate. Zilele de toamnă au farmecul lor.

Ne-am dat „’nă-ziua” și am zâmbit prietenește, în stil canadian, cu tot felul de pensionari, căci în zonă sunt retirement homes. Măcar la prima vedere, Collingwood e un loc bun din ruralul Ontario în care să trăiești la adânci bătrâneți.

Hai că s-a făcut ora.
Deși venisem devreme, cele mai bune mese cu vedere la lac erau luate. Restul avea să se umple în următoarele zeci de minute. Pe televizoarele din spatele barului se vedeau doar imagini de la fața locului, de la Rogers Centre, cu baseball. Evenimentul crease un fel de Zilele Orașului, unde toată suflarea torontoniană era absorbită de acest fenomen sportiv.

 

 

Ne-am luat un British as fuck fish’n’chips și niște fried calamari. Duncan McCloed, prietenul meu tetra, se zvârcolește în acvariu de fiecare dată când o ard pescetarian pe dietă. Crezi că din cauză că mă simțeam vinovat era salata de varză coleslaw prea seacă?

Așteptătorul, aka waiter, ne anunțase că e Fish Friday și fish’n’chips e la 20 $. Oferta includea două cupoane de 50 $ la acest restaurant, și știam că avem să revenim în această aripă a resortului a doua zi, când aveam de făcut Aquapath. Avem îndeajuns credit și pentru un mic dejun, deci. Când vine nota de plată, fish’n’chips erau la preț întreg. Să te pij în freză!

Las’ așa cum a picat.

Hai la film!

N-aveam niciun film pe țevă de văzut. Filmul ce îmi atrasese atenția avea să aibă premiera pe 7 noiembrie — Predator: Badlands.

Din primăvară am început să mai mergem, sporadic, la film. Înainte, sporadicitatea era mai abitiră, căci fusesem doar la Avatar, Dune și Oppenheimer — adică din an în Pajte.

Collingwood, în extra sezon, nu e mare lucru de capul lui. Cinematograful devine punct central, deși, odată ajunși, bazat pe numărul de mașini din parcare, am zis că vom fi singurii din sala unde rula One Battle After Another, cu Leo DiCaprio. Am fost vreo 7 persoane.

 

Luasem bilete din timp și, deși voisem inițial să vedem Good Fortune, cu Aziz, Seth și Keanu, a câștigat Leo și Sean Penn, atunci când am văzut că filmul nu e, cum ai crede la prima vedere, o cacarează woke, ci are nota 8.2 pe IMDb.

 

Începutul filmului te face să te scarpini un pic, neincrezător, între boașe, dar apoi devine à la Tarantino… mie mi-a plăcut, baaaaaah!

Ajunși înapoi, ne-am holbat la LA Dodgers vs. Toronto Blue Jays. Blue Jays au ajuns în finală la baseball, faimosul World Series, la un sport practicat doar în puține țări, deși cumva global poziționat.

Fusesem la un meci, la începutul lui august, dar nu am stat atent, preferând să fac caterincă împreună cu Emperor IustiniANUS. În acea zi nu știam încă faptul că Blue Jays, după un sezon și playoff fructuos, vor pierde dramatic în 7 meciuri în finală, după un ultim meci în care au condus până în ultimul moment. De-a lungul acestei finale, tot orașul era energizat ca un brad de Crăciun, iar a doua zi energia era de negăsit, ca și când instalația de pom a fost trasă din priză.

Au câștigat primul meci en fanfare: 11-4.

Biletele la finală, la meciurile de acasă, au avut prețuri istorice și era entertaining să privești fețele din tribune și să vezi doar oameni cu bani. La degetele femeilor se vedeau destul de des inele cu diamante mari, trădând… clasa de mijloc… nu?

 

Sâmbătă, după un somn prost și insuficient, am mers la Aquapath. O experiență de 45 de minute interesantă, unde urmezi un traseu de dușuri convenționale și torențiale, cu felurite jacuzzi-uri. Noi nu suntem olimpici ca David Popovici în bazine lungi, așa că am mers pe jos, pe bolovani, masaj la tălpi gen, în apă fierbinte până mai sus de genunchi. Am continuat apoi cu duș cu apă rece, urmat de alt jacuzzi cu cascadă și ploaie torențială fierbinte. La sfârșit, stai într-un lighean de piatră, să te răcorești și te freci pe dermă cu sare de lămâie.

Gata!

Hai la Eggsmart să halim ceva, că trebuie să mergem să ne vândă ăștia vacanțe.

Ne preia Justin. Ne anunță că e pe meserie de abia câteva luni. Apoi intră în pâine și ne povestește despre el grande patron, care e băiat fain și, în timpul Covidului, de Ziua Recunoștinței, a cumpărat curcan pentru toți angajații. Dar asta e dinainte de era lui și înseamnă că șefu’ e un pic narcisist, iar angajații trebuie să cioplească la soclul cultului personalității boss-ianice.

 

Înțeleg că are un scenariu ce trebuie recitat; îl ascult răbdător, dar strecor caterincă de calitate când am ocazia. Eram chiar interesat să aud oferta și detaliile ei financiare, dar la întrebarea „care este your top destination, oricare ar fi ea, dacă ar fi să mergi colo, oriunde, oricât, oricând?” trebuie să răspunzi — Collingwood. I want to go to Collingwood!

Justin a dat totul din el, dar când vine vorba de mălai, e compartimentalizat. A venit doamna Claudette. Nu-i plăceau glumele mele și a fost amuzant să observi the sales techniques ce le aplică, precum și frustrarea ei că nu se lipea nimic. Noi ceream timp până mâine să facem calcule, iar ea știa că dacă cineva face calcule, nu mai revine. Claudia nu înțelegea de ce nu avem răbdare până a doua zi dimineața, și i-am spus că Miss Claudette și Mister Justin se ocupă cu pescuitul, iar peștele nu îi spune pescarului: „Dă-mi drumul din ac azi, că vin eu mâine din nou.”

Așa că Miss ’dette a venit cu două contraoferte, dar noi tot veneam cu întrebări iar ea nu mai avea timp să își facă treaba, căci trebuia să plece să se întâlnească cu nepoții, să-i plimbe prin păpușoi și vrejuri de bostan. Ne-a ținut hârtiile deoparte, însă, având să ne întâlnim la ora 9 AM a doua zi.

Noi am pus cap compas pe Blue Mountains, aceste superbe dealuri ce nu sunt nici albastre, dar nici munți. Orășelul de vacanță arată însă frumos pe timp de iarnă, dar și pe timp de noapte.

Am citit câteva meniuri din alea postate la intrarea restaurantelor și am intrat la Rusty's, rămas pe veci în memoria noastră drept localul unde m-a refuzat în timpul Covidului, fiindcă nu aveam permisul de conducere să le arăt că certificatul de vaccinat de pe telefon e al meu. The Faucci Ouchie! 

După ce am tras niște poze pe la helesteul din centru, cu burta plină și balonată, am revenit la resort, gata să vedem următorul episod de Blue Jays vs. Dodgers. Aveau să piardă. Noi ne uitam la meci în timp ce făceam research, să vedem dacă decidem ceva vis-a-vis de timeshare. Răspunsul avea să fie un NU răsunător.

Duminică dimineața eram ușor scoși din ritm de faptul că trebuia să ne întâlnim cu strasniCA Claudette la ora 9 fix, să confirmăm dezinteresul pentru ofertele ei și să ne dea dezlegarea. Fără confirmarea ei, că am asistat la the sales pitch, am fi plătit hotelul și restul la preț întreg.

Noi voiam să plecăm mai devreme, să ne întindem la drum, căci trebuia să ajungem la timp să vedem El Clásico Real – Barça, dar ne-am dat întâlnire cu Claudette și suntem oameni de cuvânt. Când ne-a văzut, a dat fuga să ia documentele. Claudia a fugit după ea… nu le mai aduce…

Am ajuns la timp să vedem meciul.

Ai zice că băieții au jucat bine, da’ i-a bătut scârbele alea… dar nu — Barcelona a jucat slab. Punct! Bagami-aj!

Măcar suntem acasă, iar acasă ne așteptau păpușele astea, Hhhaaagggghhhhh—Ptiu! Să nu le deochi: