Home Sweet Home 2025 - Capitolul III

E o experiență în sine să vezi orașul natal cu ochi maturi, să observi unde s-a schimbat și unde nu, mai ales când orice colț de bloc aduce amintiri vechi și adânci, chiar dacă zidurile au fost izolate termic și vopsite.

Unele zone sunt atât de schimbate încât realizezi că „ăștia mici” nu au de unde să știe că magazinele comuniste „Victoria” și „Intim” au dat numele unor zone din oraș. „La Ada” își datorează numele magazinului „Adam și Eva”, spart în două bucăți și privatizat, unde antreprenorul de la începutul anilor ’90 a dat o literă jos de pe frontispiciu, denumind noua firmă ADA.
Zona „Triaj” avea numele din cauza liniilor ferate pentru triajul vagoanelor. Etcetera, man.

O zonă rămasă aproape neatinsă o reprezintă dealurile acoperite de sălajuri și grădini, din partea de N-V a orașului. În poza de mai jos se poate vedea ceea ce cândva numeam Teritoriul Mafiei. Pe aici mișunam zi de zi împreună cu Stelu’ Căţelu’, prin uzina constructoare de mașini, prin spate la fabrica ro-germană RENK și pe toate dealurile din jur. Din cauza asta am crescut cu mulți alți copii la bloc, dar am avut copilării diferite.

Țăranii români, mutați la oraș prin programele de industrializare și de creare a Omului Nou Comunist, au adus cu ei și viața de la sat, iar unii cumpăraseră imediat pământ de la țăranii din satele megiese, creându-și mici ferme și continuând agricultura și crescutul de animale pentru a suplimenta hrana familiei. Cea mai bună legumă e porcul.

Bunicii Claudiei aveau un asemenea sălaj, grădină – cum se numea în zonă. Când m-a dus prima oară la grădină, la moșie, aveam să remarc că săriserăm gardul odată și acolo, împreună cu Stelu’, să ciordim căpșunile ce se vedeau prin gard.

În 2025, totul arată altfel, socrii au făcut curat, au mai îmbunătățit și mai plantează acum doar câteva legume, pentru consum propriu. E un loc de ieșit la aer curat. E aproape de oraș, de un izvor, și cu 5G la telefon. Nu numai vecinul lor, ci și mulți alții, și-au construit case veritabile, sperând că zona va fi trecută de către primari la „urban”, urmând să traga și curent electric sau canalizare.

Un lucru ieșit din comun pentru mine a fost să trec granița la sârbi. Atipică pentru România „mea” este această dezinvoltură de a trage o fugă până la sud de graniță, doar pentru a mânca niște pește, de exemplu. În 2008, am părăsit România, metaforic vorbind – în aceeași săptămână în care s-au ridicat vizele pentru români în UE. Aceste mici excursii sunt banale acum pentru românii băștinași, dar pentru mine a fost o noutate binevenită.

Banatul sârbesc este o anormalitate geografică și istorică pentru România și mereu am fost curios să văd cu ochii mei acest teritoriu. În plus, imediat după Revoluție, mama – la fel ca alții – a mers să vândă nimicuri, mileuri și bibelouri, iar acum – în 2025 – mi s-a spus că, economic vorbind, s-a întors roata. Apartenența la UE a făcut România să prospere, lăsând Serbia în urmă. Ain’t that a bitch.

Am trecut vama la Naidăș după ce am așteptat mult prea mult în spatele unui stol de motocicliști, de tip haită organizată în club, cu o dubă în ariergardă. E mereu mult prea cald când ești într-o Dacie cu niște pensionari și aerul condiționat îmbolnăvește malefic.

Am privit cu curiozitate toată zona adiacentă punctului de trecere a frontierei, știind că pe acolo se fugea către libertate înainte de Decembrie 1989. Oncle Jan e unul din ei. Trebuie să fi fost tare ciudat să fii din zona de frontieră, înainte de Revoluție. Mereu aproape, mereu tentat de succesul celor ce au reușit, mereu descurajat de soarta celor prinși sau uciși.

În drum spre Banatska Palanka trecem prin alte sate ce sunt la fel ca cele din Banatul Românesc. Arhitectural, casele sunt similare, iar lay-out-ul satelor identic. Ajungem

 

 

 

Afară din Dacie este la fel de cald. Restaurantul este așezat pe malul canalului Dunăre-Tisa, dar mie mi s-a zis că aceea e Tisa. În felul meu de hipster, găsesc fascinant că am ajuns pe malul Tisei, nume ce-l cunoșteam mai ales din celebrul cântec interbelic.

 

Socrii recomandau restaurantului Lederata, ce nu avea o terasă per se, ci întinseseră mese la umbra unor copaci. În jurul nostru mișunau câțiva câini și o pisică jigarită, iar la alte mese înhulecau alți români, dintre care cei mai cocalari, cu burtă și ceafă groasă, sunau prietenii din RO, pe video, să le explice cum e cu mâncatul în Republica Srbska. Aflat la masa de lângă, mie informația îmi era inutilă, dar în era informației și a tehnologiei, mai trebuie să lăsăm loc și de altruism, de bunătate, și să propovăduim transfrontalier, să facem un TikTok, să facem să fie bine, să binevestim și celor mai săraci cu duhul din portofel, celor înlănțuiți indigent de pământul strămoșesc, ce nu-și permit să introducă valută forte în economiile țărilor megiese.

 

Cu puține luni înainte renunțasem, după aproape o decadă, la ideea de a intra în Raiul vegan și începusem să halim ouă și brânză, urmate apoi de pește și shrimp. Comanda noastră a fost un platou asortat de pește, ce s-a dovedit și delicios – și arhisuficient. A rămas de luat la pachet, căci „are balta pejte!”.

 

Nu ne-a tihnit, însă. În timp ce hrăneam, când pisica, când câinii – mama Claudiei observa că blana felinei era perforată de căpușe. Acesta este cuvântul magic pentru nevasta-mea și, în câteva minute scurte, ne-am cărăbănit.

Era incredibil de cald și mama Claudiei a rămas la mașină. Noi am mers la vale până la locul unde Tisa îi dădea cu fruntea-n buric Dunării.

Aveam o obsesie personală, dar nu găseam un loc propice să mă scobor până pe mal, să sparg tensiunea superficială a apei dunărene cu propria-mi ghioambă. Malul acelei peninsule artificiale, un fel de cheu făcut din dale de beton, era prea înalt și prea abrupt în acea locație. Nevasta-mea nu mă mai lasă să fac chestii riscante în vacanțe, ultima oară fiind când mă privise curioasă sărind de pe stânca de la Rick's Café, în Jamaica. Și tind să-i dau dreptate, acum, la ceas de dimineață, când țin stiloul în mână și bat cu el în butoanele tastaturii, când am o zgaibă pe tibie, fiindcă nu am văzut săptămâna trecută o ultimă treaptă a unei scări de metal, în timp ce mă urcam pe acoperișul unui bloc cu 25 de etaje. Nu mai am aptitudini de felină. 

 

Nu știu dacă v-am zis, dar era foarte cald și imediat am primit apeluri insistente de la mama-soacră să ne mișcăm mai cu talent, că se dă în clocot, veritabil SOS. Nu e de joacă cu sănătatea și am ușchit-o către România, având în plan două opriri intermediare.

 

Prima oprire a fost la Bela Crkva, unde este un ciorchine de lacuri, ce le întrevăzusem la venire. Socru-miu și-a anunțat regretul că nu ne-am adus costume de baie. Aveam să remarcăm, fierbând la umbră în fum de mititei, înconjurați de un număr sensibil egal de sârbi și români, că locul e un fel de mini stațiune, iar lacul unde ne oprisem era un ștrand natural cu apă îmbietoare ca o oază în deșert. Nu era nici prima, nici ultima dată în această vacanță când am simțit că nu sunt pregătit pentru luptă. Poor planning, poor execution.

     

  

 

Plecam și mai facem o oprire la un supermarket, căci totul e, chipurile, mai ieftin. Cireșele s-au dovedit la fel de valoroase ca în România, și e lucru știut că prețul kilului de cireșe e influențat de bursa RASDAQ și de prețul piritei de 24k.

Ne apropiem de graniță și mi se spune să-mi pun sutienul, sau măcar să-mi iau tricoul pe mine. Refuz în mod rebel, ca un Che Guevara transpirat. Lepa žena graničarka de la vamă are datoria să vă muiască. Ne compară muile din pașapoarte privind mijit prin geamul lateral al Daciei. Îmi privește corpul de Adonis cu burtă și man-titties, ezită, dar prinde curaj după ce repetă în engleză în minte și mă întreabă mustrător: „Why no have shirt?”
Nici nu protestez, doar mă îmbrac.
E prea cald pentru orice. Cum să-i explic că socru-miu dă drumul la aerul condiționat și îl oprește cu promptitudine în momentul în care începi să-l simți și pe bancheta din spate?

Trecem vama românească fără probleme și socru-miu biciuiește caii-putere ai Loganului. Hai spre casă. AMR 90 de minute.

 

Următoarea aventură e o reuniune de familie pe spița Claudiei. Verișoara ei de la Drobeta Turnu-Severin, împreună cu soțul ei, au un business interesant în amonte de Orșova și au invitat tot clanul să petrecem o noapte la ei. Cam toate vizitele în România includeau și „o fugă” până la Drobeta Turnu-Severin (îmi place să spun tot numele orașului, se simte?), dar acest nou plan lovea multiple păsări cu o singură piatră.

Nu s-a mai mers pe ruta Cheile Carașului via Cheile Minișului, prin Munții Aninei, ci Valea Cernei s-a accesat pe partea cealaNLaNta, ocolind pe la Caransebeș.

 

Am fost plăcut impresionat de ce au reușit să construiască verișorii, ingenios și în idee de business și ca execuție. Am fost mereu îmbiați să tragem o fugă până la ei, și uite că s-a făcut.

S-a bătut fierul cât a fost cald, și... era cald, man. Încărcați în 2 mașini, am zbughit-o către locul dintre Eșelnița și Dubova, unde te îmbarci pe șalupă pentru mini-croaziera de pe Dunăre. Un bucket list item peren.

În această vizită în România am explorat niște pete albe de pe harta geografică din mintea și din amintirile mele. Se începuse cu Serbia și continuam acum cu Dunărea și Clisura Dunării.

 

Verișorul-prin-alianță, prin I-know-a-guy, ne-a rezolvat de o șalupă și am plecat fără întârziere. Unul din primele gesturi făcute a fost să renunț la ideea inițială de a înota cu orice preț în Dunăre în această vacanță, un fel de îmbăiere ritualică în apa Iordanului, în Danubius Iordanis, sau Istros Yordanan – dacă păstrăm un rit grec ortodox. M-am mulțumit să creez siaj cu palma, atârnat fiind peste copastie. Cu mâna udă mi-am spălat chipul ars de soare, privind în depărtări precum un Anton Lupan à la Panait Istrati. Apa era răcoritoare, udă, și am identificat 2 atomi de hidrogen și unul de oxigen, precum și urme de excremente nemțești, austriece, slovace, ungurești, croate și sârbești.

 

Termenul de Clisură și locația Clisurii Dunării îmi erau cunoscute, dar se împerecheau amorf în ceva indescifrabil, o făcătură a minții și imaginației mele, căci văzusem doar bucăți din ea, în urmă cu mulți ani. În plus, pe Clisură sunt și Cazanele, unde ele sunt, dar nu mai sunt, și au și un nume ce induce ușor în eroare, ce aburește orice individ, căci te aștepți la vapori, dar vezi vapoare.
În plus, acea parte a Dunării este cunoscută, pe bună dreptate, ca Lacul de acumulare Porțile de Fier. Dar e Dunărea, mă-nțelegi?

 

Mă simt flancat ca Dunărea la Defileu...
Relieful ce flanchează Dunărea în acele locuri aduce cu Alpii Dinarici, văzuți dinspre mare, și se pare că am înclinat să-mi spal ochii, și, prin urmare, nu am mai făcut poze până când am ajuns la peștera Ponicova.
Fiindcă am explorat-o à la Emil Racoviță în copilărie, o peșteră lungă de peste un kil’ și jumătate sună foarte interesant. Mai ales că s-au mai auzit povești despre peșteri pe sub Dunăre sau orașe antice subterane misterioase, ce par ireale în logică, dar nu pot fi adevărate ele, având ca exemplu această bortă naturală, imensă și largă ca în defileul lui Bonnie Blue.

Dar hai să curgem la deal.

Băiatul de la timonă, să-l numim Gherasim, îi uram un sincer „Mercury Racing Verado din pupa!”, i-a dat talpa din gleznă mâinii și am mers în amonte câteva mile fluviale, admirând Cazanele Mici și Cazanele Mari... care nu mai sunt vizibile de o tonă de ani.

La întoarcere, enoriașii din grup au ținut neapărat să forțăm limitele insolației și să vizităm mica biserică Mraconia, ce, împreună cu sculptura MountRushmore-istică a lui Decebal, reprezintă bastioanele creștin-ortodoxe din zonă. Mi-l imaginez pe Burebista în Raiul zamolxian încercând să înțeleagă de ce nu mai vin suflete de daci acolo, căci Sfântul Andrei i-a deviat în Raiul biblic. Decebal primea apeluri gen telemarketing, să aleagă între cele mai mari firme de pe piață, analizând oferta în funcție de acoperire, de viteza de download și minute incluse în roaming.

 

 

Întorși la locație, unii făceau grătarul, iar alții socializau în tabere diferite de suporteri, privind semifinala de la Roland Garros dintre Djokovic și Alcaraz. O seară plăcută, executată conform planului.

Dimineața, după un mic dejun leneș, ne-am întins la drum, taking the scenic route, prin defileul Dunării, către Moldova Nouă. Ne-am oprit de câteva ori să facem poze. Eu căutam des pe internet detalii despre localitățile prin care treceam, sau pe care le zăream peste fluviu, la sârbi.

S-a făcut, firește, popas și în zona Bora Bora, comuna Berzasca, un loc de origine, de izvor, comuna ce l-a emanat pe marele Gelu Francezu din Provence, un băiat fain de pe malul Dunării, modelul original pentru Cavalerul Trac.

 

PatronCul, cel care a pus Bora Bora în sudul județului Caraș-Severin, a pus și un semn restrictiv, anunțând că trebuie să plătești taxa de access pe acest pământ lemnificat sfânt, chiar dacă faci consumație la terasa lor. Înțeleg elementul de descurajare al cocalarilor de TikTok și Instagram, dar, fiindcă nu-s nici-nici... m-a enervat și am decis că nu ne permitem să plătim „belet” de intrare.

Dă-i bătaie, dom’ șofer. Următoarea oprire, celebra Moldova Nouă, localizată în Multiverse între Moldova 8 și Moldova 10. Planul era să îmbucăm ceva. În portul Moldova Nouă, terasa chic de pe ponton ne bâțâia prea tare și am decis că să bagi la maț în ritm de ruliu + tangaj nu e o idee bună. De fapt, bătea vântul prea tare si ne ataca promaja.

 

Hai că știu, socrii o altă locație, în Oravița, cu mâncarea zeiss. S-a părăsit zona Dunării și am trecut prin Munții Locvei și Munții Almăjului, beneficiind și de poveștile lui socru-miu din tinerețe sau din vremea când instala termopane „pe sate”. Nu găsim langoși în Oravița și cumpărăm chipsuri de la magazin.

Hai că știu socrii o altă locație, un restaurant cu mâncare gutt. Ajungem, luăm loc la masă, dar... era prea liniște. Merg în explorare și mă lovesc de semnul de pe ușa închisă. Nu numai ușa era închisă, ci și „LUNI ÎNCHIS”.

Hai că nici nu ne era așa de foame, băgăm o Eugenia. Hai acasă.

 

În episodul următor: I Giardini di Zoe, Castelul Huniazilor, Mănăstirea Prislop.