Sportul sub aspect voyeuristic (I)
Articolul acesta s-a scris parcă singur. (ce cuvânt dubios e "parcă"... parcă... parcă...)
Au fost câteva săptămâni încărcate cu sport. Conform ticului meu verbal: shport-shport-sportverein.
Cu privitul, mai mult...
Se spune, în meme-uri de prost gust, că persoanele care sunt obsedate de vedete au un IQ inerent scăzut.
L-am întrebat pe GigaChadGPT ce părere are despre holbatul la sport. În felul lui exhaustiv, mi-a răspuns:
Psihologia din spatele urmăririi sportului
Oamenii nu urmăresc sportul doar pentru divertisment – el activează aspecte fundamentale ale emoțiilor, identității și comportamentului social.
1. Tribalism și sentimentul de apartenență
-
De-a lungul evoluției, oamenii au trăit în grupuri, iar a susține o echipă imită afilierea la o „trib”.
-
Fanii simt un puternic dinamism noi vs. ei.
-
Culorile echipei, scandările și participarea la meciuri întăresc identitatea și sentimentul de apartenență.
-
De aici și obișnuința de a spune „noi am câștigat”, deși nu joacă efectiv.
2. Montagne russe emoțională (și de ce dă dependență)
-
Sportul creează emoții intense (bucurie, furie, tensiune, suspans).
-
O victorie declanșează descărcări de dopamină, iar o înfrângere dureroasă e devastatoare – ambele îi țin pe oameni „captivi”.
-
De aceea fanii spun că sunt „implicați emoțional”. Seamănă cu trăirile din jocurile de noroc sau din povești dramatice.
3. Realizări prin procură
-
Psihologii numesc asta BIRGing – Basking in Reflected Glory („scăldatul în gloria reflectată”).
-
Când echipa ta câștigă, simți că tu ai câștigat.
-
Invers, există CORFing – Cutting Off Reflected Failure („ruperea de eșecul reflectat”), când oamenii se distanțează de o echipă pierzătoare („au jucat prost” vs. „am pierdut”).
4. Conexiune socială
-
A urmări sportul este una dintre cele mai puternice forme de legătură socială.
-
Ritualurile comune (seri de meci, pub-uri, scandări pe stadion) întăresc prietenii și chiar legături de familie.
-
Oferă și o „monedă socială”: discuțiile despre meci devin o modalitate rapidă de a lega conversații cu necunoscuți.
5. Supapă sigură pentru emoții
-
Sportul oferă o cale acceptată social pentru a exprima emoții intense – strigăte, bucurie, frustrare.
-
Această descărcare poate fi eliberatoare și antistres.
-
Pentru unii psihologi, fanii trăiesc emoții „pe teren de antrenament”, fără riscurile vieții reale.
6. Identitate și memorie
-
Echipele pot deveni parte din identitatea personală sau regională.
-
Pentru mulți, a susține un club sau echipa națională e legat de moștenire, comunitate sau tradiție familială.
-
Evenimentele sportive marchează și amintiri personale („nu voi uita niciodată finala văzută cu tata”).
7. Incertitudine și dramă
-
Spre deosebire de divertismentul scenarizat, sportul are miză reală și rezultate imprevizibile.
-
Această incertitudine crește suspansul și activează răspunsuri neurologice puternice.
-
De aceea chiar și meciurile cu puține goluri pot fi captivante – fiecare fază contează.
8. Eroi și povești
-
Sportivii devin adesea eroi sau „antagoniști” simbolici.
-
Fanii proiectează asupra lor valori precum perseverența, munca grea, loialitatea.
-
Mass-media amplifică acest lucru, prezentând meciurile ca povești – rivalități, reveniri spectaculoase, outsideri care înving.
✅ În concluzie: Urmărirea sportului nu e doar despre joc. E despre trib, emoție, poveste și identitate. Împlinește nevoi psihologice profunde de apartenență, excitare și sens.
Am eu nevoie psihologica profunda sa apartin? AM! Am eu nevoie sa ma excit? AM! Am nevoie de sens? Sensgiratoriu, contra-sens, consens, nonsens, sensimilia. Dopamina, tatii!!
Triburile au fost alese demult. Steaua București (a nu se confunda cu Steaua lui Becali) a fost aleasă de când aveam 4-5 ani și un nene mă poreclea Pițurcă. Nenea era din tribul Universitatea Craiova, căci el era un oltean transmutat în Banat și așa își menținea el apartenența la un trib superior ierarhic.
Dar nu e doar de fotbal. La fel cum nu e doar despre nevoi psihologice. Sportul e un fel de entertainment, de mare calitate, aș adăuga. În general, prin formare, apreciez orice competiție în care, măcar în teorie, se pleacă de la egal la egal. Aceleași reguli, același număr de jucători sau același echipament. Dacă însă un sportiv e femeie, iar adversarul... pardonnez-moi, adversara are coa’e să intre în competiție, nu mai e de la egal la egal, amical.
Noi cumpărasem setul de crose de pe Kijiji, de la unu’ ce vindea sculele lu’ taică-su, pentru $115. Poate sunt vechi de 40 de ani, totuși.
Știind că merg la un sport de gentilomi, cu fellow corporatiști – inclusiv șefime, m-am echipat corespunzător: mi-am luat tricou polo cu guleraș, pantaloni de golf lungi – sănusevadătușuldinpieleadepecotoaie, și încălțări Puma Porsche, cauciucați, etanși și uneori incomozi la mers. În cap, am luat șapcălia cu Toronto FC, să nu mă creadă ăștia vreun profesionist în (războiul din) golf.
Am dat cu emoție prima dată, nu aveam nici știință, nici tehnică, nici muscle memory, totul era străin. Dar am lovit mingea și s-a dus decent. Se juca în grupe de câte 4 și se juca la mingea cea mai bună. Am pierdut câteva mingi – adică am rătăcit câteva mingi prin boscheți și râpe – dar s-a jucat și pe mingea mea de 2 ori. Optsprezece găuri, 18 găuri, sunt multe și pentru Rocco Siffredi, iar pe căldură era și mai greu. Se anunțase ploaie, dar nu plouase și m-am mai pârlit o dată pe brațe, pe grumaz și în formă de triunghi pe laringe. Picioarele îmi fierbeau, căci, nu-i așa, purtam în picioare o pereche de gumari de cauciuc de firmă.
La gaura 15, unul din co-golf-euri, cel mai puțin experimentat, zice privind eleșteul-barieră din față: „iarăși pierd o minge.” Am realizat că la cea mai bună lovitură a mea voi da abia până în mijlocul apei. Era o gaură Par 5, dacă mă înțelegeți. Nivel mai avansat. Am decis să stau gaura aia. Am stat ultimele 3. Obosiseră și ceilalți și mai dădeau rateuri, mai ales că pe unul începuse să-l usture un disc și și-a amintit că a doua zi trebuie să meargă să îl injecteze împotriva durerii. Ouch! Dădeau și în locul meu, glumind că alea-s cele mai bune lovituri ale mele. Și erau.
Concluzia? Mai mergem. Nevasta-mea încearcă demult să mă convingă să mergem, dar mie îmi era târsală până la oase: dacă sunt magnifique cu crosa în mână și mă apucă patima și investesc timp și mălai în scule mai noi de 40 de ani? Primul pas e să mergi la range, să înveți să dai bastârcă, să pălești voinicește și abia apoi să lucrezi la finesse.
Fusese prima dată când am fost la un „turneu” de golf organizat de firme, corporatist as fuck, din ăla pentru connections. Pentru relații.
Având în vedere că nu sunt angajat pe Titanic, nu intenționam să sar în altă barcă – dar m-am nimerit în același grup cu un VP de la firma concurentă, s-o numim Dinamo BuCUResti. Dinamovistu’ pare de la excelent în sus, în meseria noastră. Pentru că o zi la golf nu oprește restul planetei din mers, mai primești telefoane de la muncă, în timpul orelor de program, chiar dacă ți-ai luat liber. Dinamovistul, un fel de Cornel Dinu, a încercat să îmi testeze aptitudinile, probabil încercând să vadă cât respect să-mi acorde la nivel profesional, căci la golf cucerisem deja trofeul pentru proaspeții deflorați.
Sâmbăta următoare, s-a lăsat cu fotbal. Toronto FC cu Columbus Crew. Asta înseamnă că mi-am luat șapca cu TFC. Tre’ să reprezinți! Elocvent e un scurt dialog cu un necunoscut: „you must play a lot of soccer.” – „I WATCH a lot of soccer!”
La meci, s-a stat la o lojă corporatistă, pe filiera de muncă a Claudiei. Lojele la BMO Field sunt într-o locație propice, deși se intră pe după chioșcuri, de zici că intri într-un loc din ăla dubios, să cumperi droguri, ca în filmele din anii ’80, în Chinatown.
Locația e importantă pentru unu’ ce are vedere bună la distanță doar cu ochelari și care are emoții la înălțime când balustrada nu e foarte înaltă. Firma Claudiei a oferit în câteva rânduri (pun intended) bilete la Scotia Bank Arena, ex-Air Canada Centre, ex-Skydome.
Bilete tot la lojă corporatistă, corporate box, dar acolo – acea lojă e sus-sus-susss. De acolo jucătorii sunt la nivel de furnică, iar tu ai god-view, ești un fel de Zeus, unde poți să tuni și să fulgeri, căci echipele locale au jucat prost în ultimii ani. La lojele corporatiste e cu accent pe haleală și pe băutură, căci gazdele, cei care închiriază loja, își invită clienții sau angajații „să-i omenească”. Scaunele, de unde să urmărești spectacolul sportiv, sunt puține însă, iar la Scotia Bank Arena mergeam să mă așez strângând puternic din mușchii rectali, căci balustrada de sticlă îmi vine pe undeva pe la genunchi și mi se pare că voi cădea cu capul înainte dacă fac un pas greșit.
Tot pe linie corporatistă, firma-mamă ne duce en-masse la baseball, la Toronto Blue Jays. Cică Blue Jays au un sezon bun. Means nothing, man! Baseball-ul nu a reușit să mă cucerească. Dar măcar mă întâlnesc cu niște colegi mai vechi și mai ales cu Emperor IustiniANUS, un hombre fain cu origini în Ecuador, dar crescut canadian.
Voi elabora subiectul sportului făcut cu privirea în episodul următor de „Sport sub aspect voyeuristic”. Am ajuns la vârsta în care îmi retraiesc gloria sportivă din tinerețe. Majoritatea intrăm la „s-a născut Talent și a încheiat Speranța”.
Comments