Home Sweet Home 2025 - Capitolul II
Decizia vacanței în România nu a fost o linie dreaptă, ci sinuoasă, sărind de la luna mai la luna septembrie, cu ascendent în iulie. Am schimbat datele de atâtea ori încât am uitat că și soră-mea merge în România. Eh, pe dracu’ am uitat, îmi aminteam... că merge în aprilie. Când i-am spus că ne-am luat bilete pentru sfârșitul lui Mai, mi-a replicat dezamăgită că e exact după ce pleacă ei. Noroc că au reușit să-și prelungească vacanța câteva zile, să ne sincronizăm.
Nu rămânea decât să maximizăm timpul și să-l petrecem la comun. Am închiriat o cabană la Crivaia, undeva lângă Muntele Semenic, o cabană cu destule dormitoare și destule băi, pentru confort ridicat.
Muntele Semenic era pentru noi, reșițenii ce nu băteam munții, un fel de munte singular, unic în numele lui, fără plural, fără soț, dar omniprezent, ca Muntele Fuji sau Muntele Kilimanjaro. În zilele senine, din oraș, se vedea muntele, de obicei menționându-se că încă mai e acoperit de zăpadă. Îl vedeam și eu, deși mă gândesc că alții, cu vederea 20/20, îl vedeau și mai bine.
Abia în Canada, încercând să descriu orașul meu natal, am înțeles că e un oraș de la poalele munților (plural). Dar apoi trebuia să distrug imaginea formată în mintea interlocutorului: do not think about The Rockies, these are old mountains, not the majestic fucks you have in your mind, with exposed rock and pointy peaks.
Toată această zonă, numită Banatul Montan, oferă multe locuri frumoase de vizitat. În copilăria și adolescența mea, atracția era însă către lacurile de acumulare create de comuniști pentru folosul centrului industrial de pe valea Bârzavei. Erau „și de agrement” pentru cetățeni. Dar ele erau accesibile familiilor cu mașină, oamenilor cu pasiune pentru cort, barcă, drumeție și foc de tabără. Eu nu am făcut parte din asemenea familie. Raza de acțiune a clanului meu era scurtă, pe unul din dealurile ce flanchează orașul. Foc mic, grătar mic, să se facă micul.
Se făurise astfel, în mai 2025, o ocazie ideală să fim chiaburi, burgheji, Dini Păturici, și să accesăm ce a fost inaccesibil până acum: să stai la cabană la munte. Era una din obsesiile mele, low key sechele din copilărie, să stau la cabană de munte gen Cireșarii, în volumul 4: Aripi de zăpadă. Pe Muntele Semenic am ajuns abia la 19 ani, deși distanța din oraș până sus pe munte e de 40 de kilometri
Zona Văliug–Crivaia este acum un amestec de rămășițe Dacice și castre de cazare ocupate odinioară de cohorte de oameni ai muncii. În 2025 totul e pitit între cabanele construite de noua clasă de mijloc românească, majoritatea cu domiciliul în Timișoara. Similar pare să fie și în celelalte locații montane din raza timișorenilor: Muntele Mic și Poiana Mărului.
În 2019, pentru prima dată în viață, am realizat progresul românesc făcând permutații ale ecuației simple: Distanța = viteză × timp. În 6 ore și jumătate ajunsesem în Reșița... din Viena. Când viteza de deplasare a crescut, distanța și-a pierdut calitatea de barieră. Timișoara a devenit și mai aproape decât fusese.
Totodată, venind de la Timișoara spre Reșița, pe autostradă și apoi prin Lugoj, am văzut pentru prima dată de ce Banatul Montan e... montan. Privind spre est, din Câmpia de Vest, peste dealurile de Vest se văd Carpații Occidentali. Născut și crescut între blocuri și dealuri... blocând orizontul către înalte idealuri.
A doua zi, dis-de-dimineață, How-Na-2 aka Cum-Na-Tu, fratele Claudiei, ne-a repezit până în Reșița să mergem să ne facem buletinele. Suntem în secolul 21, deci socru-meu a făcut programare pe site-ul primăriei... deci, plini de acte necesare deja completate, plini de avânt civic, am luat cu asalt ghișeul de la Evidența Populației. O acțiune decisivă...
Primele semne au apărut din momentul în care doamna de la ghișeu a făcut mutarea de deschidere și a început să țipe la noi instrucțiuni. Țipatul avea rol de propagare acustică eficientă a mesajului, dar mie mi s-a părut un pic prea de dimineață să începi să ții la mine.
Socru-meu a început și el să țipe în momentul în care doamna de la al doilea ghișeu i-a spus că nu avea numele noastre pe lista de programări pentru buletine. S-a clarificat, era lista pentru buletine cu cip, făcute de ghiavol la București, și noi eram pe lista pentru buletine normale, făcute în Raiul local. Dar până ne-a venit rândul, am așteptat peste o oră, căci nu le mergea sistemul și nu puteau încărca pozele. Practic, ne uitam prin geamurile ghișeelor să vedem dacă de data ASTA merge sistemul... sau poate de data aceasta. Nttt!
Eu analizam și fauna locală, în general rromi, expați și bătrâni. Tinerii purtau în picioare Nike AIR Uptempo, în proporție uluitoare, un model retro, ghete ce îmi lausesem și eu, din outlet mall-ul de la Niagara, cu nici 3 săptămâni înainte. Modelul e din 1996, și când re-apăruse pe piață, acum vreo 10 ani, costau pe la $300. Am prins la ofertă de outlet o pereche, dar pe un maro cacaniu de tip brown, pe la vreo $80. Reșițenii mei, purtau pe toate culorile. Aveam să descopăr că le cumpărau din bazar, chinezarisme de pe Temu, cartoane, cum le numeam noi în slangul local. Tot cartoane aveam și eu în '97, albe cu litere albastre și mergeam la basket cu un basketbalerin sezonier ce avea o mătușă de tip Tamara în Australia, ce-i trimisese o pereche originală, pe negru, cu litere albe. Cine are expertiză în ciubote și cizmărie, ca Nea Nicu, știe CA Cartoanele au mușama decentă, modelul e copiat/furat la modul falsificator de opere de artă, dar talpa e făcută la alibi. Se rupe din interior, de mergi apoi cas, și se toceste imediat. Știu, și din cauza că am fost ucenic de cizmar, și din cauza că am cumpărat cartoane de bazar toată viața mea, dar și fiindcă am cumpărat două modele de Jordani de pe Temu, anul trecut. Practic am trăit un suprem déjà vu, când s-a rupt talpa după prima purtare. Dar am și dat $25 pe o pereche, gen.
Dar hai că ne-a venit rândul, îi vâr buchetul de acte prin fanta, doamna le semi-preia căci mi le împinge înapoi, respingându-le ca Duckadam la Sevilla, anunțându-ne că certificatele de naștere și de căsătorie sunt în folie de plastic vidată, deci considerate NULE! În momentul în care le înfoliei în felul acela, aceste acte încetează să mai existe în acest spațiu-timp, ele devenind elemente incerte de tip pisica lui Schrödinger. Până nu desfaci folia, nu știi dacă sunt reale sau false.
Mi-a stat mintea-n loc din cauza absurdului situației. Venisem să-mi fac buletin nou, buletin ce nu-mi trebuia, și ajunsesem să trebuiască să îmi fac certificat de naștere, și de căsătorie... pentru a putea cere buletin... care nu-mi trebuia.
Evident doamna avea dreptate, dar încă nu avea, în mintea mea. Din cauza că actele acelea au valoarea pe care o au, mai ales pentru un expat sau imigrant, le protejezi, le pui armură. Sunt valoroase. Și ce dacă sunt în folie, nu mai sunt ele acte?!
În al doilea rând, eram convins că le poți scoate ușor din folie. I-am spus arogant doamnei că revin în mai puțin de 5 minute.
N-am mai revenit. După ce am rupt plasticul de pe certificatul meu de naștere, am jupuit și din act, făcusem o treabă bună, folosisem folie de calitate. Bagami-ajjjj paula!
Plecam, toți încărcați cu ură și neputință. Nici nu ne trebuiau buletinele, de fapt. Acum tre' să revenim, să facem cerere de eliberare de certificate de naștere și de căsătorie. Nu e frumos când totul e ampoolea?
Noi plecam înapoi spre Crivăia, iar socru-meu spre casă.
Facem o ședință ad-hoc în mașină, căci Cristiii! Bah, Cristiii!!! vrea să-și pună pirostriile, și omu' avea inelul, dar n-avea chef... să meargă să cumpărăm și flori. Claudia nu accepta scurtături de genul acesta și florile devin scopul nostru în viață.
De "sus" din oraș, am venit până "jos" în oraș, am mers în vreo 3 locuri până am găsit florile "care treb'e". Arunc cu Did you know? facts. Florăria, aparținea familiei băiatului ce este antrenorul echipei naționale de handbal feminin. They did not know. Ce deștept și de cool sunt că știu chestii din astea.
Ne sună socru-meu - nu are toate actele. Bag poola, man...am uitat o parte din ele la doamna de la ghișeu. Probabil se simțea deja în energia chi că ne vom certa între noi din cauza buletinelor.
Claudia s-a ocupat de buchet, timp în care am tras câteva poze și am mers să cumpărăm prăjituri de la cofetărie. Ce voiam noi n-aveau - dar patroanca era pe drum cu un transport proaspăt, dacă avem răbdare. N-am avut, dar mi-am luat nejte questii ce eu le numeam fursecuri. Le-am înfulcat năpădit de amintiri cu părinții întorcându-se cu pachetele, de la vreo nuntă, ce le găseam dimineața cu soru-mea, când ne trezeam și dădeam năvală la frigider.
Înapoi la Crivăia.
Ziua a trecut la modul relax, unde eu și Claudia, eram singurii care știam de main event-ul de mai târziu. Socrii, ademeniți să vină și "azi" la munte, au refuzat, ca "să stați voi, tineretul". "Are să vă pară rău" a fost prea codat pentru ei, și au rămas neînduplecați.
Casă de piatră! Fapta s-a făcut, s-a cerut, s-a acceptat, s-a băut șampanie. All the best! Logodnicul, nu a acceptat nici un sfat de a fi mega romantic, căci e geh și îi pică din grade. Degeaba i-am explicat din experiența proprie că această "cerere" va fi povestită și răs-povestită la toate proastele, și dacă o faci siropoasă, e mai ușor de povestit.
A doua zi, mai cu tristețe la modul personal.
Întorși în oraș, împreună cu sor'mea am făcut curat la mormântul părinților și am încercat să ne bucurăm că suntem împreună. Sora-mea e și ea departe, într-un areal unde se vorbește ingliș cu aromă shakesperiană, pe alt fus orar decât al meu.
Am reușit să-l fac pe bărbat'su, Delicionne, să înregistreze pentru posteritate și să bem câteva beri împreună. Deci a fost cu câștig întâlnirea asta pe tărâmuri strămoșești, chiar și de scurtă durată.
Din păcate, noul loc de muncă e mult mai aproape de casă, și îmi lipsesc discuțiile la telefon cu soru-mea, când ea e pe tură de noapte iar eu mă lupt cu traficul greoi de pe străzile torontoniene, când aveam timp să ne și plictisim stând de vorbă.
Apreciez că am avut șansa să stăm toți laolaltă având timp să vorbim clasicele vrute și nevrute, față în față.
Se revine în Reșița și cu acțiunile de vacanță. E cald și nu există aer condiționat. Dorm prost și mănânc noaptea bomboanele de digestie Tums, ce le-am adus pentru socri.
Hai că mă întâlnesc și cu Bro Buzzonne. I missed this guy.
Strămoșii lui Buzzonne au părăsit satul să se emancipeze la oraș, iar Buzzonne a făcut cale întoarsă, a revenit în casa bunciului pentru a emancipa satul Ezeris. Totul e un "man cave" acolo, și imediat s-a făcut pregăteala de un "poker night", căci e o metodă bună de a pune tovarășii la masă.
Casa părintească nu se vinde,
Nu se vinde tot ce-i sfânt,
Ceru-i ca oglinda,
Stelele sunt grinda,
Dorul e pământ...
Se vinde, moșule... se vinde.
Când se vindea casa bunicului, Buzzonne a cumpărat-o de la frații lui. Tăică-miu a vândut casa părintească și îmi amintesc privirea-i lungă, parte regret, parte concentrată să înregistreze niște imagini în memoria de lungă durată. Așa am făcut și eu. Și apartamentul nostru părintesc s-a vândut. Ne mutasem acolo la sfârșitul lui '87. Dar fără mama... e doar un apartament gol, plin doar cu amintiri.
Cu apartamentul conjugal al sora-mii dat în chirie, și eu și soru-mea ne-am aflat într-o situație nouă, pentru prima dată nu mai aveam "locul nostru" acasă, în Reșița. Stăteam la socrii, nimic rău, nimic greșit, doar o situație inedită nouă (pun intended... inedită... nouă).
Când am aflat lista lotului de poker convocat, aveam să aflu șocat că Pilu Il Giocatore, acest Alexei dostoievski-vist, e încă în țară. Știam că venise în țară din Italia în urmă cu aproape 2 luni de zile.
Omu', zidar de meserie, își construia casa împreună cu un tovarăș din copilărie, Publius Ovidius Naso, pe un deal de la ieșirea din oraș, pe drumul spre Caransebeș. Împreună cu Cumnatu' Cristiii! Bah, Cristiii! am urcat dealul abrupt ce îmi amintea de "drumul doar pe potecă", către Cetatea Costești, și am ajuns în ceea ce se vrea un nou cartier al Reșiței. Niște întreprinzători, au luat pământ și au construit după principiul pionierilor americani ce au cucerit Vestul Sălbatic, pe dealurile din zonă. Canalizare, urbanizare și alte d-astea... mai târziu. Il Giocatore și aliatul lui legau sârme pe acoperiș, bătuți în cap de soarele puternic.
Ne-au omenit cu o bere rece, ne-au întrebat de ce am urcat dealul pe acolo, căci drumul e lin și poți veni cu mașina "pe partea cealaltă, apoi ne-au arătat moșia.
Pare că au cumpărat inteligent și construiesc deștept. A doua zi trebuiau să toarne placa de beton și ne-au îmbiat să îi ajutăm la muncă. Le-am reamintit că eu sunt în vacanță și dacă aș munci acolo, mi-aș cere parte mai târziu. În plus, le-aș răpi din mândria că au făcut totul singuri. N-aveam, nici protecția muncii făcută...
Rămâne fascinant că oamenii aceștia își construiesc la modul real casa, în anul 2025. Astea-s de obicei povești cu, "casa construită de bunicu' în 1900-toamna. Apropo, azi se împlinesc 125 de atunci... de la o mie nouă sute toamna.
Ziua de poker. S-a început cu un grătar, unde eu nu am mâncat carne, și cu amintiri din era 2001-2005, citite direct din jurnal. Buzzonne remarca, a doua zi, după ce citise mai mult din acel jurnal: "Bă, am remarcat că eram foarte disperați pe atunci."
Eram, eram hăndrălăi buni de muncă într-un oraș fără locuri de muncă, ce se gândeau să meargă la furat în Austria.
Intrarea la meciul de poker era cam $15 CAD în RON, cu dreptul la un rebuy așa că la gata, am sărit din vreo $100. Il Giocatore and Lord One Eye au ieșit câștigători. Eu am pierdut în fața lui Lord One Eye, la un all in unde lui i-a intrat full house la ultima carte. Practic i-a intrat Valetu-n gaură. Il Giocatore ne spusese de la început: ieșim mai ieftin dacă îi plătim un 10% avans și nu mai intrăm în joc.
În zilele următoare, s-a șezut pe găuază pe la terase și pizzerii, alternate cu vizite la neamuri. N-am ajuns peste tot unde am fi vrut, însă. Vremea era superbă, fiecare zi fiind o zi de vară veritabilă, de manual.
Reșița e un orașel curat și liniștit, acum. Terasele și puburile din Centru par a fi pline indiferent de ora sau de zi.
Poza de mai jos arată mese goale, căci e făcută cu câteva minute înainte să se umple localul. În fața fostului Sfat Popular, unde toate neamurile mele din Reșița au poze trase la indigo, de la cununia lor, din alea alb-negru sau color, unde culoarea are nuanțe dubioase sinonime cu felul în care îmi amintesc anii '80, se întâmpla o scenă în care absolvenți cu poncho-uri și pălării academice urcau pe scenă... se absolvea ceva, gen. Se trecea pragul dintre minciuna că mai ai timp către șomer cu diplomă. Tot acolo se perpetua minciuna și unii se vor băga la master, să se supraspecializeze. Imediat ce s-a încheiat, alea mai fudule, îmbrăcate pentru o viitoare cariera in onlyfans, însoțite de familie, au venit să sărbătorească evenimentul.
Măcar am avut o poză proaspătă să o postez pe grupul de WhatsApp „ANI DE LICEU”.
În episodul următor, avem de gând să penetrăm Serbia, să băgăm mâna în Dunăre la Clisura și alte alea. Dar, măcar, a fost foarte cald, iar de la aerul condiționat tragi curent.
Comments