Charlie Kirk: Captain Kirk and the USS Freedom of Speech

În 1997, taica-miu adusese acasă o ediție a Evenimentului Zilei, unde pe prima pagină se anunța moartea prințesei Diana. Mi-a spus că ziarul acela va valora ceva în viitor, pentru că el conține un eveniment major din istorie.

Cu un an înainte, în 1996, simțisem ceva când fusese împușcat Tupac Shakur. Abia începusem să ascult muzică rap, iar nivelul redus de engleză nu-mi permitea încă să accesez muzica lui. Nevertheless, anunțul asasinării lui pusese pe gânduri acel puștan de 14 ani. Un artist, un om special, este stopat de un „civil” și magia artistului ne este răpită. Nu am niciun dubiu că la fel simțiseră și cei din generația de dinainte, când John Lennon a fost asasinat.

Aveam să mai trăiesc momente istorice din acestea în anii următori ai vieții mele, unde empatia mă făcea să simt aceste drame mai aproape de mine decât au fost ele de fapt. De fapt, evenimentul cu adevărat major urma să fie chiar tata, 7 ani mai târziu.

Într-o familie extinsă, în care aia cu coasa a venit des și devreme pentru mulți din membrii ei, ai zice că te obișnuiești cu ideea, dar nu a făcut decât să accentueze realitatea, acea metaforică dată de expirare ce o avem cu toții.

Maturitatea, viața de adult, aduce și înțelegerea faptului că neprevăzutul, acel joc nevăzut dintre șansă și neșansă, cântărește greu, și nu numai acest corp e fragil, ci și mintea se poate îmbolnăvi, se poate deteriora, se poate perverti, lucrând apoi contra ta și a celor dragi.

„Dacă nu ești liberal când ești tânăr, n-ai inimă.
Dacă nu ești conservator când ești bătrân, n-ai minte.”

Hai să adaug și una de-a mea: ...și ce pripite s-au dovedit unele concluzii din anii tinereții.

Am petrecut destul timp încercând să-mi înțeleg contemporanii. Pentru o fundație bună, fiind imigrant, am căutat să mă înțeleg pe mine însumi prima dată, așa că m-am concentrat pe propriile-mi rădăcini românești.

Reușind asta, m-am juxtapus într-un punct, un nexus (unde repetarea de X-uri în cuvinte e un pun intended către punct de întâlnire, X marks the spot) unde se întretăiau (see what I did there?) ideologii și care mi-a permis să preiau rolul de observator, fără să mă mai implic, nici măcar la nivel de discuție — discuții aprinse, mă refer. Încetasem să predic enoriașilor surzi.

Când cunoști suficientă istorie, psihologie a maselor și mai ești și din zona neo-coloniilor din Sud-Estul Europei, îți este mai greu să iei în serios noua generație ce reciclează idei și ideologii din trecut, ce nu au funcționat și nu funcționează, ele fiind atipice firii umane.

Ingineria socială este însă unealta menită să spargă tiparul uman, creând omul nou, iar ultimii 10–15 ani sunt parcă un hey-rup! de a împinge locomotiva culturală umană reprezentată de Statele Unite ale Americii într-o direcție nouă. Nu vreau să mă bag în detalii, în observațiile mele vizavi de subiect. Poate am să o fac odată, dar nu în articolul acesta. Ce vreau să evidențiez este această direcție nouă, vizibilă, ce a adus prozeliți și zeloți și a creat, în contra-răspuns, metaforici luptători de gherilă care se opun tăvălugului cultural de rit nou.

Acesta nu este un război clasic, unde soldații se împușcă din tranșee paralele. Printre victimele acestui război se regăsesc și Charlie Kirk, dar și în mod pervers — criminalul lui.

Știrea ne-a găsit pe mine și pe Claudia pe canapeaua unde, după o zi de muncă pe plantația capitalistă, ne stoarcem artificial dopamină holbându-ne hipnotizați la filme și seriale de calitate ridicată. Primele mele cuvinte către partenera mea de viață au fost: nu lua asta asupra ta, nu intra în fight or flight, TU nu ai fost atacată.

M-a auzit... dar nu m-a auzit. Suntem amândoi empatici, dar unde eu mă mai controlez uneori prin injecții de cinism, ea nu pare să aibă un mecanism de apărare similar.

De câteva zile o urmăresc și încerc să o temperez, căci a devenit captivă de subiect și petrece nenumărate ore în acea stare, cu shallow breathing și cortizol, încercând să găsească logică în ilogic și dreptate în nedreptate.

Deși auzise în treacăt câteva din videourile virale, habar nu avea cine e Charlie Kirk, dar l-a descoperit ca o voce a rațiunii, o voce curajoasă și necesară în schimbarea aceasta culturală venită cu eleganța unei răngi prăvălite în căpățână, ca o avalanșă de zăpadă ce mătură toată valea de la poalele muntelui.

Am încercat să o țin ancorată, căutându-mi momentele când să vorbesc. Aveam să-l ascult pe Charlie vorbind, multe din ele să le reascult, odată cu Claudia. Eu nu-l urmăream la modul dat click pe Follow, căci nu dau Follow la nimeni, de obicei, dar era în feed-ul meu de YouTube, unde apreciam cum îi face pe interlocutori din vorbe. Îmi era simpatic, cum se zice. Interlocutorii lui, ce se aliniaseră să aibă șansa să abereze — nu-mi erau simpatici. Dar se oprea aici. Îmi impusesem de ceva timp să nu-mi pese.

Asasinarea lui Charlie a avut efectul normal, sănătos, de martirizare. Internetul deja a filtrat, a identificat și a recirculat cele mai bune discursuri, cele mai bune dialoguri, a finisat o „culegere” de idei și gânduri care, pentru un observator, arată exact ca un predicator al unei religii, unde forța discursului e dată de faptul că cel din amvonul cu scaun și cort pare să fi fost fără de prihană.

Încrederea Claudiei „în bine” nu a fost zdruncinată, ba chiar din contră. Părea că Răul a fost readus în fața ei, existența lui, canalizarea răului printr-un tânăr de 22 de ani, imprevizibilul răului și capacitatea lui de deghizare — cele care neliniștesc, care cutremură zidurile fortăreței sufletești și fizice ce te protejează zi de zi.

Văzusem același efect la unii românachi care își puseseră toate speranțele de Bine cu B mare în candidatul Georgescu, o șansă de schimbare a paradigmei, a vieții lor, om în care unii români de bine au canalizat dorințe și speranțe într-un singur punct, ca o supremă tehnică de vizualizare, unde „unealta” avea formă, chip și nume. Sistemul le-a furat această șansă, iar dezamăgirea a fost cruntă. Nu are importanță dacă „unealta” era ce-și doreau ei să fie, sentimentele lor erau reale, speranțele lor erau sincere. Am ascultat ore în șir vocalizarea acestei dezamăgiri crunte, de nivelul unei trădări în dragoste, suferite de un prieten, ce se referea cu reverență aproape religioasă la candidatul mesianic, cu „Domnul Georgescu”.

Dar aceste momente de viață nu îți dezvăluie doar micimea și vulnerabilitatea individului în fața sistemului sau în fața glonțului. Momentele acestea devoalează și trăsături de caracter ținute ascunse de prieteni sau membri ai familiei.

Reacția în fața traumei și a dramei e un subiect aparte, în sine.

Încă de la tentativa de asasinat asupra lui Trump, au fost o tonă de imbecili dezamăgiți de eșecul imbecilului cu armă. De data aceasta, imbecilii au fost fericiți că imbecilul cu armă a găsit ținta. Trebuie că au fost destui nătângi ce s-au bucurat cu ani în urmă la JFK, MLK, RFK...

Emperor Iustinian mă textează ieri:

 

Cred că mereu vei suferi o dezamăgire când descoperi că aproapele tău e ticălos, e rău și ipocrit. În cazul Împăratului Iustinian, el trebuie să continue să lucreze cu aceste personaje, ce se vor transforma cameleonic încercând să pară oameni, femei de înaltă calitate morală, spoindu-și setările lor de BIOS haine cu trăsături de caracter de camuflaj, specific sociopaților și psihopaților ce învață să se ascundă între semeni pentru a funcționa în societate.

Imbecilii încep acum să vadă că celebra ecuație E=MC² are o soră numită The more you fuck around, the more you find out.

Ironia este că aceștia sunt și lași. Iar majoritatea sunt și proști, suferind de efectul Dunning–Kruger.