Piele arsa si vara torontoniana '25
Vara lui ’25 în Toronto a fost cum trebuie. Luna lui Cuptor a fost încinsă.
Umblu după soare și vitamina D cum umblă un zombie după creier proaspăt, ca annunaki după aur, ca musca după rahat, ca studentul după reducere la shaorma, ca odraslele de politicieni după posturi călduțe, ca votantul pesede după găleți cu făină și ulei, ca hipsterul după virtute ipocrită, ca românul după „merge și-așa”, ca știrile ProTV după vecini care s-au certat cu toporul...
În prima oră pe meleagurile ontariote, în 2008, începuse să ningă, iar primul contact cu vara torontoniană a fost în luna Mai 2009, când, neexperimentat, cu o ambiție de pui la rotisor, la The Beaches, m-am bronzat de am făcut insolație și am petrecut o noapte la Urgențe. 1–0 for the muthafocking Sun. Dar am continuat să mă antrenez.
Am încărcat baterii și am ars epiderma mai ales toamna târziu și în miezul iernii, prin țările calde, totul calculat atent pentru a combate deficiența de vitamina D și Seasonal Affective Disorder, dar metoda asta e cea mai costisitoare.
Am un FOMO de zile mari că trece iarăși vara și nu apuc să o palpez. Am restanțe solare acumulate în anii lucrați de noapte sau în birouri fără ferestre. Facturi de neon, plătite către soare, cu dobândă HST emoțională. Visez la raze calde cum visează un corporatist la vinerea scurtă — cu speranță și epuizare simultan.
Când vii bronzat în timpul iernii, ești înconjurat de specimene cu pielea în nuanță „document Word”, furnici lucrătoare cu fața la mailuri și spatele la pereți fără ferestre. Din aia ce cred că vitamina D e un mit urban.
Dar nu e.
De-aia mergem trimestrial să băgăm injecții cu vitamina D și ne testăm anual nivelul din corp.
Dar nu e... doar despre vitamina D.
Am încercat și local să aducem valoare zilelor de vară, dar dacă ești torontonian, știi că în timpul verii ai zile superbe și însorite în timpul săptămânii de lucru și vreme scârboasă în zilele libere. Exagerez, ca o licență poetică, bineînțeles. Se nimeresc și zile bune. Înțelegându-le valoarea, raritatea și probabilitatea redusă să se sincronizeze cu planuri făcute și executate la timp, uneori trebuie să treci peste lene și să te urnești din propriul bordei, deși ai avut un Luni–Vineri lung tare și ai vrea să o lăbărești sâmbătă dimineața... sau duminica aia de dinainte de un alt Luni–Vineri lung tare.
Păcat că lacul Ontario s-a stricat la burtă de la E.coli și enterococi. E atât de convenabil de aproape, de mare, cu plaje lungi... cât o zi de 21 iunie. Câțiva ani am fost în Pickering la Petticoat Creek, un fel de ștrand ce s-a închis între timp, RIP.
Am mai încercat și mersul cu cortul, autoimpunându-ne un canadian obicei de a merge camping un minimum de o dată pe an. Diferite locații, nu foarte departe de TO, dar lacurile aferente corturilor erau inferioare calitativ. Avem și standarde ridicate: Lacul Caraibelor, Lacul Mediterana, Dracu-Lacu și Lacul de Argint al lui Winnetou.
Anul trecut am fost la McRae Beach, la Lake Simcoe. Am ales un loc bun pe plajă și m-am întins la soare. În vreo 20 de minute, nu mai vedeam lacul de atâtea corturi. Noile vinituri vor la soare, dar nu le place soarele.
Rezumându-ne la verișoara asta, doar, am mers la Elora Quarry. Deși e, de fapt, o carieră, nu-ți trebuie școală, diplome sau cont pe LinkedIn. O carieră mică de calcar abandonată s-a umplut cu apă, creând un lac cochet, la care autoritățile locale au atașat progresiv o mică plajă, garduri, gheretă, paznici și bilete doar prin online.
În doi ani consecutivi am condus până la Elora, să descoperim, în primul an, că gaborii locali parcaseră aspiratorul de-a lungul potecii și anunțau pe oricine se apropia că e deja plin. În al doilea an, era cu garduri ca la granița SUA cu Mexic, și am stat la coadă de mașini până când am ajuns îndeajuns de aproape să putem citi pancarta ce anunța: No walk-ins! Bilete doar online. Accesul e în două sesiuni – 10 AM – 2 PM și 2 PM – 6 PM. E la număr, exclusivist, cum ar veni. Doar pentru aia cu bilete, cum ar veni. Biletele trebuie luate din timp. Păsărica ce se implică dis-de-dimineață... ia viermele!
La 1:45 PM vin securiștii și te bagă afară, anunțându-te pasiv-agresiv că mai sunt 15 minute. O sesiune de dimineață la plajă și scăldat se împreunează ideal cu o plimbare și un prânz târziu în Elora, ca albul și negrul din simbolul yin și yang, ca mugurii mărunțiți și hârtiuța Zig-Zag... dar se transformă ușor în muguri mărunțiți rulați maestru, better than those bitches in Havana, într-un joint... dar nu ai brichetă. Dacă găsești loc de parcare în Elora după-amiaza, nu mai băga vreodată la lotto, că ți-ai irosit deja norocul.
Începutul de bronz muncit la Elora Quarry s-a așezat într-o sesiune scurtă la Balmy Beach Park, fără să încercăm măcar să înotăm în Lake Ontario.
Plaja de la Port Dover, la Lacul Erie, e un loc excelent pentru familiile cu copii, căci apa e mică până hăt departe și, fiindcă e superficială, soarele o încălzește repede. Am ajuns către prânz și am găsit loc de parcare la biserica din apropiere. Parcare gratis, încă. Nasol e că noi, când mergem la plajă, parcă ne mutăm, iar transmutându-te pedestru încărcat ca un sherpa, e mai nasol. Dar cine avea lada frigorifică cu cirese rece, pepene roșu rece, apă și bere rece – toate rece? – în opoziție cu experiența bălanului viral de acum mulți ani, ce mersese la împerecherea rromilor și toate erau caldă, leșinate de căldură.
La plecare, din nou încărcați cu bagaje, știind că tre' să mergem la deal, către mașină, la aproape 40C, nici nu ne-am mai oprit să vedem dacă cei doi cocoși pe lângă care treceam, deux coques sportives, au început să se caftească sau nu, după ce ăla mai înalt a aruncat metaforica mănușă a provocării printre mâinile prietenei lui ce încerca să-l calmeze, spunându-i celuilalt: go suck on your mother's dirty pussay!
La întoarcere, te lovești de aceeași problemă mereu: traficul. Umbrella Corporation, corporația unde dau ore din viață, îndemânarea, calmul, precizia, abnegația și devotamentul meu la schimb cu un salariu lunar plătit bi-weekly, a aranjat să facem team building la Niagara, la podgorii, organizat și plătit, firește, de către unul din clienții majori, ce a arătat cu adevărat o experiență de lux când, la întoarcere, patronCul a răcnit către șoferul autobuzului: Sonny, take 407!! Adică, mergi pe autostrada cu plată, astfel reducând timpul de călătorie cu vreo 30-40 de minute. Sărakii, treceți în staul cu restul oilor, pe QEW și Highway 401!
Toropit de vin sau toropit de soare și căldură, drumul lung la întoarcere prin trafic greoi te moleșește și mai tare. Și aici revin la un punct menționat mai sus: păcat că lacul Ontario e atât de aproape și de imens, dar e de cacat, pun intended. La 2-3-4 ore de condus depărtare de TO găsești locuri magnifice. Amintesc aici în treacăt, dar am să revin în Retrospectiva ce o am pe țeavă, Grand Bend, pe lacul Huron. Departe, man...
Apa a fost focking awesome. Soarele și-a făcut treaba de cuptor cu microunde și a pârlit ca legendarul aruncător de flăcări al lui Hans. De asta, acum, ne decalotăm, ne rebelim de piele ca un șarpe cu glugă, ne aratăm adevărata față, a dreaqu’ p'elea pe noi.
Și mâine mergem din nou.
Păi e deja August... trece vara...
Trece, bă băiatule... și îmbătrânim. Am deja 43 de ani și 14 zile. Mulți ani trăiasque!
O Corona rece pe plajă cu nisip fin și pentru tine, cititorule!
Comments