Home Sweet Home 2025 - Capitolul I

Numai ce ne-am re-calibrat ritmul circadian interior și profesional.

Am fost 18 zile pe România. Această țară exotică, de undeva din Europa estică.

Încă mai am smerenie de om sărac ce cânta în copilărie „Avion cu motor, ia-mă și pe mine-n zbor!” în timp ce mă holbam la mogâldețea ce brăzda văzduhul. Era înainte să aflu că nu vedeam foarte bine la distanță și înainte ca darele lăsate în urma de avioane să rămână acolo pe cer ca cicatrici, deși cică sunt cristale de gheață.

Această smerenie se manifestă prin senzația de proprie-mi importanță atunci când trag după mine bagajul prin aeroporturi, în drum spre poarta de îmbarcare. Sunt un fel de cineva, deși nu am nivel de a clasa I... (cough)... încă...

Până atunci... treci la locul tău, loază!

Locul meu era la mijloc, Claudia la culoar, iar la geam, o doamnă cu meclă de româncă ce s-a dovedit a fi sârboaică, de lângă Belgrad. Doamna, vorbăreață - odată ce am întrebat-o ceva, ne-a spus că e din Kitchener și că are mulți prieteni români. I-am răspuns că și noi avem mulți prieteni români... una dintre glumele mele de rahat preferate, ce lovesc de fiecare dată la țintă. Ne-am râs apoi, eu m-am concentrat pe pregătirile de zbor.

Am o rutină de astronaut, unde prin combinații de duct tape și bandă scai (arici) îmi montez propria tabletă, astupând ecranul din spătarul scaunului din față. De multe ori, vecinii de scaun se uită nedumeriți, odată chiar i-am spus unei doamne: „you're about to witness some unusual stuff next...”
Da, îmi aduc propriul entertainment, căci prefer să mă holbez la lucruri ce mă pasionează-relaxează-interesează, cu accent pe filme sau seriale ce nu am avut timp să le încerc, dar le aveam pe listă. De acea dată am urmărit 2 filme SF rusești, decente. Din cauza că telefoanele de generație nouă nu mai au mufă jack de 3.5 mm, m-am încurcat în știință și am luat cu mine căștile de telefon, calitate Temu si mufa USB-C, și nu am luat căștile Bose, pentru muzică și alte media. Am cerut căști-dopuri din alea ieftine de le dă stewardesa mocca. La un moment dat, o pasageră mergea spre toaletă, târând după ea o pereche de căști din astea, cablul fiind agățat de talpa papucului. În spatele ei venea una din stewardese și i-am cerut conspirativ: „Step on it!” (???) „STEP ON IT!” A văzut până la urmă și a făcut un pic de tap dancing stângace cu piciorul drept până a capturat cablul ce călătorea clandestin, în timp ce ne-am râs complice.

Când receptorii A1 și A2A s-au umplut cu adenozină, am intrat în stări de semi-leșin, Moș Ene pe la gene, ca Gregor Mendel. Intrând în zone cu turbulențe, nu foarte zbuciumate, mă trezeam plin de sudori, ca la secția ITS din Facultatea de Inginerie Eftimie Murgu. Subconștientul, BIOS-ul, mă băga în stare de fight or flight, pun very intended, unde mă trezeam ușor transpirat, după care adormeam câteva zeci de secunde, trezindu-mă apoi din nou. Eram prea varză, așa că am continuat să mă joc in felul acesta, încercând, ironic, ...să mă odihnesc.

TimPUL E relativ, așa că timPUL A trecut repede și iată-ne în München. Purtam pe mine un tricou alb cu Bayern München, nu fiindcă eram în München, ci pentru că, logistic – deși prima opțiune a fost un tricou alb cu AC Milan, nu merita să tentezi soarta și să sfidezi cohortele de italieni fani Inter Milano ce veniseră la München pentru finala Champions League, ce avea să se întâmple în seara aceleași zile.

Când cumpărasem biletele, nici nu știam că finala e în München, la fel cum nu puteam ști dacă cele mai bune bilete sunt cu escală în München sau în Frankfurt. Dar mi-a plăcut să fiu în orașul gazdă al finalei și mi-ar fi plăcut și mai mult dacă Barcelona nu ar fi luat ultimul gol în semifinala de la Internazionale Milano. Ar fi fost o placere sa vad armata blaugrana in jurul meu.

                                                  

Planul era în felul următor. O escală planificată de aproape 7 ore avea să fie folosită pentru a ne întâlni și a lua prânzul cu o prietenă și colegă de liceu de-a nevestei-mii. Doamna a venit cu concubinul, amândoi făcând parte din statisticile Diasporei românești din Germania.

I-am așteptat să vină să ne ia, în timp ce urmăream valurile molcome dar constante de turiști italieni și francezi, veniți in scopuri spectator fotbalistice. Că veni vorba, am în posesie tricouri și cu PSG și cu Inter. Încă râd amintindu-mi ce șoc a fost Claudia când îi înjura pe Inter la meciul contra Barcelonei și i-am atras atenția că are pe ea un tricou Inter Milano. LOL.

Prietenii au ajuns cu greu, după ce ne-am jucat „v-ați ascunselea”, unde noi nu ne ascundeam, iar ei nu ne găseau. Uite că au venit. El trage lângă trotuar și, în timp ce fetele se îmbrățișau, un paparazzo apare din neant și face o poză la numărul de înmatriculare – amendă, ăla e loc exclusiv pentru autobuze.

S-a început bine. Fetele ciripesc între ele cu debit verbal similar cascadei Niagara. El, șoferul, e mai tăcut, iar eu strâng din buci low-key, căci el nu a dormit toată noaptea, căci a lucrat, iar acum gonim pe autostradă spre München, el la volan, iar eu avand incredere in capacitatile lui... fata mea era de Poker World Series, dar muschiul sfincter ma dadea de gol.

Inițial, ei insistaseră să nu mergem în München, in oraș, că va fi cu ambuteiaje și plin de turiști, nici nu o să putem să răzbătăm până în centru. Am mers, totuși.

Deși ei spuneau că e trafic greu, eu vedeam mașini pe stradă. Stacheta e pusă sus de Toronto, unde viteza medie e 20-24 km/h.

Am luat prânzul la Cotidiano în Gärtnerplatz, un loc preferat de gazdele noastre. Aveam să descopăr că Reșița e într-adevăr mică și aveam foarte multe în comun cu partea masculină a cuplului gazdă. Ne-am plimbat prin aceleași locuri în ere diferite, fiind din generații diferite, dar aveam și cunoștințe comune.

Asta a însemnat că discuțiile au curs ușor și suvoi, ca la inundații, deși abia ne cunoscusem.

La plecare, ne-am tras în poze și ne-am bucurat de ceea ce părea prima zi de vară autentică din 2025 și pentru nemți.

CA Clienți Lufthansa în pelerinaj pe ruta München - Temesvár, suntem ștampilați ca UnterBürgeri, căci numai limbricii și oxiurii merg către anusul Europei.

Poarta de îmbarcare este o destinație turistică în sine, poarta G01, undeva în colțul cel mai izolat al aeroportului. Poarta G01, un loc legendar ca Poarta Raiului, ocultat ca un secret de aeroport pe care doar inițiații îl cunosc.

 

Până la avion, ajungi sa îți ceri scuze că nu ai mers pe jos de la München, și ți se dă un premiu de consolare, o sticla de apa rece, trofeul pentru cel mai călător pasager. Chiar și avionul e parcat la intersecția dintre Mama Dreaq și la Draq'n praznic. Trebuie să iei autobuzul care te duce și te tot duce, de ai impresia că ești într-un tur, un fel de safari prin terminalele aeroportului.

Deja rezervorul de benzină și bateria electrică erau goale. Noroc că, o dată urcați în avionul pentru România, am redescoperit ce știam: în avioanele mai mici, scaunele sunt mult mai incomode, spațiul pentru picioare și mai mic. Pilotul a venit în salvarea mea și ne-a anunțat că nu vom decola încă, mai stăm cel puțin o oră să așteptăm pe doamna copilotă ce abia a plecat de la Paris.

Nu m-am enervat foarte tare. Eram antrenat să mă calmez. Antrenat în 2022, când de la Frankfurt la Timișoara, înainte de decolare, au schimbat 2 avioane pentru mici defecțiuni, până să plecăm cu al treilea avion, 90 de minute mai târziu, sau antrenat în toamna aceluiasi an, când la întoarcere, stăteam în avion, pe pista aeroportului Traian Vuia, cu centura de siguranță pusă, când suntem anunțați că avionul nu poate decola căci nu reușesc ăștia să închidă ușa din spate. Nu era avion Lufthansa, subcontractaseră Air Dolomiti. Vorba filmulețului ăla viral de acum ceva ani: CRISTIII!!! Bă Cristi, hai înapoi să mă iei, că plec abia peste două zile.

N-o credeam, dar coChiloata, coBikina, a ajuns în vreo 70 de minute și am plecat spre țară. Un chin bucata aia de o oră și jumătate, eram epuizat, distrus, zdrențe, vraijte, franjuri, ghiveci, puzzle cu piese lipsă si compresat intre scaune de visam să mă intind și in patul lui Procust, numai să mă intind nițel...

Dar am ajuns. Descoperim surprinși ce înseamnă spațiul Schengen - nu mai verifică nimeni pașapoartele, și mergem direct să luăm bagajele. Măcar au venit bagajele.

Sub picioare, pământul strămoșesc, județul Timiș. Cap compas catre pământul strămoșesc și natal, județul Caraș-Severin.

Am ajuns!