(2024) Canada - Grecia via Hellas via Elada: Salonic

 Retrospectivă stil foileton

La acele ore ale dimineții, Piraeus-ul și Athena încă nu se treziseră. Oamenii răi mereu au zis de greci că-s leneși. La cât ne era de somn, am fi vrut și noi să fim greci. Măcar până la ora 9 sau 10.

Dar aveam un pic de vioiciune. N-aveam arcuri la pleoapele grele, nici măcar arcuri în glezna funcțională, dar Nea Theofanis ne-a debarcat la gara din Athena și, deși încă eram la 600 de kilometri de țintă, eram pe direcția corectă.

Am ajuns devreme în gară, timp berechet de privit cerul și făcut planuri: închiriem o mașină din gara din Salonic, au acolo agenție. Ca plan B, luăm un taxi până în oraș și închiriem de acolo. Plan C – mergem la aeroportul din Salonic și închiriem de acolo. Eram un fel de Größter Feldherr aller Zeiten. Eram strateg ca Ender Wiggin.

Undeva, pe o rază de 1000 de kilometri, gonea spre ținta comună și Millenium Falcon-ul produs de uzinele Dacia al socrului meu. Vorbim cu ei la telefon și suntem întrebați ceva ușor dubios: sigur avem adresa corectă de la AirBnB?

Că nu știe de ce, dar coordonatele alea arată undeva în mare – nu neapărat în larg, dar în mare. Acum, în funcție de ce hartă sau sistem de navigație foloseai, a’ dreacu’ coordonate dădeau locații diferite. Cel puțin interesant, nu?

Hai că a venit trenul. Abia așteptam să stau jos și să încerc să dorm nițel.

Am luat clasa I, oameni suntem. Mergem la Halkidiki, nu mergem la Moldova, la sat. Emancipare, dom’le.

Mă grăbesc să urc bagajele, dar aștept răbdător ca doamna 2x corpolentă să urce. Doamna, skipped the leg day, și nu are destulă forță în gambă să facă saltul de la peron la clasa I și rămâne blocată în ușa vagonului, ca un cocean în gura damigenii. Claudia o împinge din spate, în timp ce soțul doamnei trage dinăuntru.

Succes!

Avem noroc, suntem vecini de compartiment. Ei nu vorbesc nici o limbă de mare circulație internațională, ca româna, și nici limbi mai obscure, ca engleza. Zâmbetele, fie ele și obosite și flancate de cearcăne, sunt însă limbaj universal.

Indiferent de ce voi scrie în paragraful următor, nu am purtat pică deloc doamnei. Din 5 ore, am stat în compartiment doar când nu am mai putut sta în picioare, pe hol. Doamna emitea de la nivel podologic un atac olfactiv agresiv, emanat la nivel de polipi ne-scoși și deviații de sept. Era ceva lucrat în timp, marinat, ceva demn de Jean-Baptiste Grenouille.

Ce întrebi? Ah, da – se simțea și de pe hol, cu ușa închisă. Mi-am dat și cu parfum sub nas. Degeaba! Resistance was futile.

Dar afară, se derula de la dreapta la stânga... Grecia.

Continuam să apreciem experiența, amintindu-ne și că ultima dată când am fost cu trenul pe un traseu lung a fost în 2007, Reșița – București, pentru interviul de emigrare. Învigători, viitori canadeji, la retur am făcut un ocol până la Ruginești, Vrancea, via Adjud, să prezint nevasta familiei din partea tatălui meu.

Din zona montană, trecem ușor în zone cu agricultură acerbă, din care foarte vizibile sunt și sistemele de irigații.

Aflăm că există vagon-restaurant și chiar că ar merge niște cafea. Se duce Claudia, revine și amuzată îmi povestește că nu știa cum să deschidă ușa dintre vagoane. Uite în poza de mai jos – doar e logic și evident.

Cafeaua funcționează și simt chemarea ezoterică a ginții patriarhale. Mă duc în capătul vagonului și inspectez toaleta. Curat, spațios. Not bad. Ușă culisantă, secolul 21, motor, butoane, chestii-trestii.

Apăs – am închis? Nu știu.

Hai să mai apăs o dată. Gata.

Trag nădragii până la genunchi și încerc o schemă de răstignire. Am în minte ceva gen Mircea Badea între scaune, Van Damme între TIR-uri, dar nu pot și tre’ să împing bulendrele către glezne.

Acela e momentul în care aud ușa deschizându-se și îmi încleștez privirea cu o doamnă șocată. Doamna ezită, apoi o tulește, iar eu, elegant, râzând mucalit, cu pantalonii și chiloții protejându-mi gleznele, mă întind să apăs încă o dată pe butonul ce zăvorăște ușa.

Putea fi mai rău, m-a prins chiar înainte de poziția de yoga ce o identificasem ca fiind cea mai eficientă pentru ce aveam de gând să execut.

Ușurat sufletește și cantitativ, revin lângă consoarta ce abia aștepta să mă întrebe râzând:
– A intrat aia peste tine? O vedeam mergând încolo și mă întrebam dacă merge la veceu. Dar tu nu ai încuiat ușa?
– Păi tu n-ai văzut ce butoane au ăștia??!

Încercăm să stăm jos, doar am plătit la clasa I. Mie imi e rău și de la parfumul de la nări, dar tragem tare, respirând superficial. Ne împrietenim cu cuplul septagenar. Doamna vorbește la telefon cu cineva la fiecare stație în care ne oprim, și se aude și „Toronto” în debitul verbal grecesc. Aveam scris pe șapcă: Toronto FC.

Uite că am ajuns. Thessaloniki. 

Fiica își interpelează părinții, pe peron, și ne mulțumește în engleză că am ajutat-o pe mama ei. Le povestise totul la telefon. Să ne fie de bine.

Mmmmmmmm, ce proaspăt e aerul din Salonic...

E și cald, e deja după prânz și suntem tot în Grecia.

Ne repezim la agenția de închirieri auto. Încă un rateu – nu au nicio mașină cu cutie automată pe stoc. Băiatul e plin de sfaturi, dar toate se întâmplă în oraș sau la aeroport și nu e încântat să ne lase să stăm jos înăuntru, în cotețul lui, la aer condiționat.

Stăm chiar afară, la o masă din gară, și scanăm internetul căutând posibilități. Îmi fac cont pe la câteva firme de închirieri și citesc bloguri și site-uri cu viteză de AI. Fac o rezervare la o agenție din aeroport și primesc e-mail de confirmare care spune că îmi vor confirma dacă mașina aleasă e pe stoc în... 24 de ore.

Revenit pe tărâmurile absurdului, mă mai ocup și de astea, lumești: mă duc până la baie, unde totul e închis electronic și e pe butoane. Grecii sunt băgați adânc în secolul 21. Am un pic de IBS amestecat cu PTSD.

E timpul pentru planul D. Mă duc la coloana de taxiuri ce așteaptă afară din gară. Aleg un grec mânuitor de volan și întreb cât ar costa până-n Possidi.

– Sunt vreo 100 de km... mă pregătește el. Cam 150 de euro.

Costul Planului D funcționează, dar îl anunț:
– Cam scump, dar stai să vorbesc cu șefa.

Claudia, iubirea vieții mele – sărim din 150 de coco, dar plecăm direct, aici și acum, către atunci și acolo.

Let’s go!

Dom’ șofer nu are nevoie de adresă.
– Lasă, vedem când ajungem în Possidi.

Dom’ șofer alege the scenic route și merge și un pic mai încet, să putem vedea la frame-uri multe. Trag niște poze low quality din mers plănuind cu Claudia să revenim intr-un day trip, căci e frumos tare.

Continuăm să sorbim din priviri bucata aceasta de Grecie, în timp ce conversăm cu șoferul. Ajungem relativ repede și omu’ nostru trage pe dreapta să-i dăm adresa. Stă pregătit, dar privește năuc la telefonul Claudiei.

– Ce-s numerele astea?
– Coordonate geografice.
– Ce?!!

– Sunt coordonate… le bagi în GPS…
Nici o treabă. Habar nu are despre ce vorbim.

– Hai că bag la mine în GPS și te ghidez eu. Așa daaaa... haida!

Ajungem undeva unde se văd numai case de vacanță, viluțe, vilule și viloaie. Pe hartă arată ușor înspre mare, dar nu poți răzbate cu mașina... e un fel de alee de pietoni. Mă dau jos să mă orientez. Ceva nu se pupă – realitatea din teren și punctul de pe GPS nu voiau să-și ia franțuzește limbile-n gură, sau nu-și lua limba-n punctul G... PS.

Sunăm familia. Ei au ajuns de dinainte de prânz.
– Unde sunteți?
– Eh, suntem aici, mai vreo 400 de metri… – Dar cum ajungem cu mașina acolo?
– Aaaah, păi tre’ să mergi pe colo și vii pe dincolo, pe lângă mare.

Ei par într-un univers paralel, căci deși suntem aproape, în fața ochilor lor, relieful e diferit. Îi spun lu’ dom’ șofer că e ok, noi descălecăm aici. Ai noștri sunt pe aproape și sunt și „pe vine”. Pare un pic neîncrezător, dar pleacă.

Suntem în siguranță. E plin de români în jur – greaca e a doua limbă vorbită pe o rază de câteva sute de metri. Mă scoate din ritm grozav să aud atâta română în jurul meu, de la necunoscuți.

Vorba celor de la Staradavarius: „Trimite locația, asta-i combinația.” Trimitem locația. Ai noștri sunt aproape, nu sunt decât vreo 12 kilometri.

Dar uite-i c-au ajuns. Nu prea se lipesc îmbrățișările, căci socru-meu face greșeala tactică să comenteze că avem prea multe bagaje – și Claudia nu apreciază. Loganurile sunt mici pe dinafară, dar sunt încăpătoare precum o mașină de clovni si inghite bagajele cu tot cu mânere.

Hai ca de data aceasta chiar am ajuns. Rendez-vouz-ul a reusit. 

In sfârșit vacanță, vorba aia.