(2024) Canada - Grecia via Hellas via Elada: Piraeus
După un somn istovitor, ne-am trezit devreme, să ne dăm timp să completăm circuitul excrementelor în natură, să respectăm primul principiu al termodinamicii, să transformăm o energie în alta energie. Să marcăm teritoriul grecesc.
Am avut timp să instalez toate aplicațiile de taxi grecești și să mă setez la Uber. Dar luam un taxi, nu? Luăm de nu putem duce. Nu venea nicio mașină, refuzau comanda. Interesant, dar nu mai avem timp. Let's go per pedes.
Pornim voinicește sontac-sontac spre Agora Romana. La o stradă principală, ne încercăm norocul cu taximetriștii. Primul din șir aberează, ne strâmbăm la el pasiv-agresiv și decidem să plătim cât cere celui de-al doilea, just to make a point. Al doilea taximetrist are o față de om bun și e gata să cadă la învoială... când, primul cârnat se dă jos din mașină, vine lângă noi și începe să îi spună ceva celui de-al doilea, în greacă. Cel de-al doilea începe dintr-o dată să se uite pe cer, absent, și începe să se îndepărteze, lăsându-ne siderați.
Asta e, așa e cu șoferii ăștia de București.
Încărcați de încrâncenare, dar și râzând de neputință, am continuat pe jos cu Google Maps deschis pe telefon. În momentul în care nu mai aveam încredere în talentele de navigatori, ajungem din urmă un cuplu de americanski, ne băgăm la vorbă și navigăm împreună. Ajungem.
Agora ateniană e probabil unul dintre cele mai bogate în istorie locuri. Probabil, toate marile personalități ale vremii au trecut la un moment dat pe acolo. Putem spune TOATE personalitățile, fiindcă de-acum, am trecut și eu.
E un loc bun pentru testat imaginația. Să reconstruiști mental locurile de altă dată, cu drumuri ce șerpuiau probabil până sus, pe Acropole. Eu o mai ard și inginer, mă gândesc și la astea mondene: aveau veceu în fundul curții, care era sursa de apă, unde se arunca gunoiul și cu ce făceai foc?
La ieșire, am găsit o femeie la umbrelă ce vindea cartele telefonice la mega ofertă. În aeroport, imediat ce ieșeai cu bagajele, vindeau aceeași cartelă telefonică, dar o dădeau prin cocaină, prin praf de diamant și o îmbăiau în ultima picătură de apă când ești în deșert, așa că era sensibil mai scumpă.
Următoarele 2 ore aveau să-și câștige locul ca cea mai stupidă perioadă din viața mea. Răcorindu-mă la aer condiționat, am început să trăiesc absurdul. Pun comandă în app-ul de taxi și mă uit cum se plimbă iconița de la taximetrist la taximetrist și nimeni nu preia comanda. Ooooh-kaaaay!
Hai și cu Uber. La fel! Înapoi la taxiuri. La fel. WTF? Bah, înțeleg că nu vrei să iei comenzi până în centrul istoric, căci ești gunoi de om și vrei să jupoi turiști, dar nici măcar curse lungi până în Piraeus?
Încercăm o senzație de șobolan în capcană. Cum ieșim de aici? Cu glezna dublă, cu bagaje duble, nu prea e de mers pe caldaramul de pe străzile din zonă. Și pe căldură.
Se face ora unsprezece și trebuie să facem check-out-ul. Ne punem cu gauază pe bordură, la umbră, lângă bagaje și alternăm între o nouă încercare pe app și să ne sfătuim: Ce plm facem? Nu vrea nici un pulea de taximetrist să facă o tură până în Pireu?! Pe bani!?
Cine dracu s-a gândit la asta? După un timp, Claudia spune genial: „Vrei să-l sunăm pe Theofanis?” Abso-fucking-lutely! Ai numărul lui? Bună întrebare, căci ne gândeam că nu avem să ne mai întâlnim cu el vreodată.
„Cred că am pus cartea lui de vizită într-unul din bagaje.” Săpăm în bagaje și EVRIKA!
Răspunde, are o voce relaxată și plictisită, îl sunasem într-un moment bun. Își amintește de noi: „Aaah, Fotomara!”
Poate să vină după noi, în vreo jumătate de oră, acum mănâncă. Dar vine. Stă și el în zonă, în centru. A repetat asta de câteva ori și cu o zi în urmă, pesemne e mândru.
Răsuflăm ușurați și moralul se urcă până la cerul fără nicio pată de nor. Cald, dom' șef.
Vine o femeie, o locatară în clădirea unde ne cazasem. Ne întreabă în engleză dacă ne poate ajuta, avem nevoie să chemăm un taxi? Îi mulțumim și refuzăm politicos cu aroganța celui ce tocmai a scăpat de plutonul de execuție. Hai, bah, că-s de treabă grecii.
Theofanis apare providențial, ca Gizăs, exact cum a promis. Deja știe cum e cu bagajele noastre și le așează ca la Tetris în portbagaj. E vorbăreț, îi explicăm că nu a vrut nimeni să accepte comanda. Ne povestește despre marea răscoală a taximetriștilor ce au ocupat străzile când Uber a venit în Atena. Taximetriștii au câștigat, Uber e la alibi în Atena. E shakespearian, există dar nu există de fapt. Taximetriști sunt și pe Uber, dar noi știm că de fapt nu sunt.
Theofanis nu prea înțelege de ce plecăm după doar o zi din Atena în Pireu și bombăne ceva.
Căscăm ochii larg pe geam, să înregistrez mai bine. Mă relaxasem, ne îndreptam spre Pireu, a doua etapă.
Pireu e un nume ce m-a fascinat încă de mic. În primul rând, era pireu de cartofi. Uneori era piure, uneori piureu, dar la mine acasă, de obicei se mânca pireu. Cu carne, chiftele, cu ochi de ou, cârnați prăjiți, cu murături - gogonele, varză murată, castraveți murați...
Dând o căutare simplă în cartea Toate Panzele Sus afli că Pireu e menționat de 107 ori. Devine un personaj, în sine. Îl ții minte. În afară de Ismail, nu-mi mai amintesc alt personaj.
Un microbist ca mine are o echipă de fotbal favorită în fiecare campionat mai important. În Grecia, e Olympiakos Pireu.
Pentru un entuziast al geografiei, a venit ca o surpriză că Pireu e pentru Atena un fel de Mississauga la Toronto. Fără vreo delimitare reală, străzile par să se scurgă dintr-un oraș în celălalt, fără să se vadă tivul sau cusătura. Cred că știu mai puțină geografie decât credeam. Dunning-Kruger.
Din loc în loc, clădirile și blocurile sunt întrerupte de locuri unde se văd ruine. E binecuvântarea și blestemul grecilor, nu poți înfige o cupă de excavator niciunde fără să descoperi ceva. Avea și Theofanis o poveste cu un prieten ce a investit o tonă de marafeți și i s-a blocat proiectul imediat ce a dat cu târnacopul.
Ne apropiem de locul celei de-a doua AirBnBaze de operațiuni. Theofanis pricepe și ne spune: „E bună zona asta, oamenii bogați stau aici. Acolo e marina, ai ce să faci pe aici ca turist.”
Incredibil ce noroc avem... și cum s-a nimerit, dom'le.
O cutiuță cu cifru legată de copacul din fața blocului, cică ar fi conținut cheia de la ușa blocului și de la apartament. Dar blocul juca „v-ați ascunselea” cu noi, căci cu GPS-ul în mână mă plimbam de colo-colo-colo-colo-colo. Buuuah, ce prăpădiți suntem, e vis-a-vis. Liftul acomoda 2 persoane, dar nu persoane claustrofobe. Scările erau din alea de turn medieval, înguste – de tip helix, iar 5 etaje nu-s de joacă. Am mers totuși separat în lift, să nu rămânem amândoi blocați, if the case. Sau că nu aveam loc cu tot cu bagaje?
Venisem prea devreme, check-in-ul era abia în câteva ceasuri. Încă se făcea curat, dar gazda a zis că putem lăsa bagajele.
La întoarcere, ne băgăm la un mini market de la parterul blocului și facem provizii.
Am mers agale, bucurându-ne de temperatura plăcută, de prezența celuilalt, de atmosferă... în general, de viața tihnită. Am ales o terasă vizavi de cele mai luxoase iahturi. Mâncarea, surprinzător de ieftină și delicioasă. Iar noi nici nu mâncăm carne, deci oferta restrânsă prin definiție.
Facem cale-ntoarsă, bucurându-ne de atmosfera de bâlci. Belim ochii la tot ce merită și ne tragem în poze. Ajutăm și microeconomia locală, Claudia își cumpără o pereche de cercei absolut necesari, cercei pe care nu mai știe unde i-a pus.
Ne grăbim fiindcă se petrece și Campionatul European de Fotbal și suntem și români și joacă România cu Belgia. Nici un site pirat nu mergea pe telefon. În sensul că orice site era călărit de înțepenea orice stream ilegal. Încercăm și pe telefon și pe TV din apartament, dar nu reușeam decât o mega frustrare
Până la gata, ne uităm la unu' ce se uita el la meci și ne povestea și nouă. Experiențe inedite.
În ciuda înfrângerii tricolorilor, moralul era pe plus. A doua zi urma să fie Piraeus 'n Chill, chilleanu' la supermax. S-a planificat atent: ne trezim devreme și mergem la muzeul din apropiere, apoi mergem la plajă.
Din Olimp, se auzeau hohotele zeilor.
Dimineața aveam arcuri în picioare. Muzeul era la short walking distance. Închidem ușile de la balcon de parcă securizam un bunker. Ies pe hol și mă uit incredul cum nevasta-mea trage ușa după ea. „Ai luat cheia?!”
Știam că nu a luat cheia.
„Ai luat-o tu!”
Nope. Știam că nu luasem cheia.
Cheia, dacă nu știți, e ceva ce ai nevoie să descui uși. Ba, când o lași în broască, în acest tip de ușă, devine aproape imposibil să o descui de dinafară, chiar dacă ai o cheie de rezervă.
Ok, e momentul să ne panicăm păstrând o față de pokerist.
WE
ARE
FOCKED!!!!
Dar de început, hai să ne certăm un pic, în fața ușii. Într-o matrice preponderent patriarhală, într-o unitate civică de doi, construită pe structura arhaică fără diluare și permutări către drepturi și oportunități egale, responsabilitatea menținerii statusului de integritate fizică a tribului civic de doi revine prin voință cosmică și moft de divinitate tri-cefală către urmașii pe linie purtătoare de scrot a lui Adam.
Adică EU trebuia să iau cheia.
Am argumentat succint, dar pe o frecvență de sunet a vocii ce trăda debit verbal zăgăzuit de auto-control superior izvorât din calități de agreeable monster, vorba lui Dr. Peterson, că povara efortului concentrat de a extrage bucăți mici de aliaj metalic de formă unică din ansambluri mecanice cu rol de zăvorare aplicate pe bariere fizice separatoare de micro-cosmosuri imobiliare revine, prin logică empirică, fără să asume genders, acelui individ care părăsește incinta ultimul.
Adică TU ai ieșit ultima.
Ne calmăm în timp record și ne concentrăm pe soluții. Treci în fața vizorului și bate la ușa vecinilor. Dacă văd un handralău, nu au să deschidă. Știam că și apartamentul de lângă este AirBnB, cu același proprietar. Răspunde elementul feminin al cuplului de sexagenari cu un ten măsliniu și accent à la Moyen-Orient.
„'Na dimineața! Uite care e jmenu'. Poate bărbatul meu să acceseze balconul prin balconul vostru? Poate e ușa de la balcon descuiată (nu era, și o știam).” Doamna cere voie domnului și ies pe balcon sub privirea suspicioasă a doamnei. Descopăr repede că peretele despărțitor e înșurubat în podea și nu îl poți strânge ca pe evantai.
Băi, fiind, păduri cureieram – middle-aged fiind, balcoane în Grecia cățărăm. Am panicat-o pe doamnă când am încalecat balustrada, făcând pe Anthropos Arahni aka Spider-Man de etaj 5. În partea noastră de balcon, ca agent constatator am certificat că nevasta-mea închisese și încuiase amebele uși ale balconului nostru, înainte să părăsim apartamentul.
Am atârnat controlat de balustradă și am revenit în celălalt balcon. Doamna a răsuflat ușurată și părea să regrete că acceptase să ne lase înăuntru. Mulțumim frumos, vacanță plăcută.
Ce facem?
Hai la muzeu, nu? Îl sunăm pe proprietar și să sperăm că poate să descuie ușa. Nu era doar despre „dacă poate” ci și de „când va putea?”
Muzeul pare modest, dar e absolut interesant. Am inspectat în detaliu statui de bronz în mărime naturală ale zeiței Athena, precum și busturi de împărați romani.
Muzeul, însă, abunda în stele funerare. E cumva normal, au fost făcute să dureze în timp și e de înțeles că mormintele nu au fost deranjate. Ce a fost deranjant, însă, a fost această continuă senzație de impending doom atinsă de atmosfera de cimitir antic. Degeaba priveai lucruri interesante când mintea îți era la faptul că ai futut o zi de vacanță, nu știi când sau dacă reușești să intri în apartament și cât te va costa.
Proprietarul nu răspundea la numărul Claudiei, dar a răspuns la apelul meu, probabil nu cunoștea numărul. Pe moment – vești bune: e abia 9 dimineața, dar femeia de serviciu va fi în clădire pe la prânz și ne va deschide ușa. Băi, nu e rău! Îi închid și propăvăduiesc vestea bună Claudiei.
„I-ai zis că ai lăsat cheia în ușă, pe dinăuntru?” Nu-i spusesem. Îl sun înapoi. „Domnu' Zorba, e vreo problemă că e cheia în broască, pe dinăuntru?” „S-a auzit…” o pauză lungă, probabil să poată înjura în gând pe îndelete, apoi îmi zice printre dinți: „Da, ESTE o problemă. E nevoie de un lăcătuș.”
Asta e! Ai vreunul ce poate să vină? Are, dar e zi de sărbătoare și nu știe dacă poate veni sau când.
Ne întoarcem la clădire și stăm înăuntru cu gauaza pe treptele de marmură, la răcoare. Locatarii care trec pe lângă noi ne privesc lung. Mai ales babele.
Mă sună lăcătușul. Poate să vină, în vreo jumătate de ceas. (fuck yeah!!!!) Și… cât costă?
„E și sărbătoare,” mă anunță el… „va fi 50 de Euro.” (double fuck yeah!!!!!!!) Tu știi cât costă un locksmith în Toronto?! Las o pauză lungă, „să mă gândesc” și mă las convins. „Please come, we will be waiting.”
A venit băietu', a văzut, a învins. Am intrat în apartament, am dat o tură… doar fiindcă puteam. Ne exercităm dreptul democratic de a intra în apartament, ca posesori de cheie.
Băi, și cum s-a schimbat atmosfera! Ce soare! Ce oraș! Ce vacanță!
Haida! La plajă.
Mersul pe jos în soarele grecesc s-a dovedit mai greu decât m-am gândit. Urăsc să merg în șlapi. Le înțeleg folosul șlapilor de fucking casă, bă, chiar și al șlapilor de mers la plajă, dar cum, plm, să-i folosești ca mijloc principal de locomotie când îți transpira picioarele?
SERENITY NOOOW!!!!!!!
La o gheretă, în port, întrebăm un băiat în uniformă dacă direcția e bună, către plajă. Ne confirmă, dar ne privește compătimitor, pielea de nuanță feta, în vrajbă cu ultravioletele scuipate de Helios – mai e ceva de mers.
Apa e udă și rece, adică excelent. Nisipul de pe plajă, în schimb, e absolut încins de-ți pârlește tălpile. Fundul marii e bolovănos tare. Cine s-a gândit să aducă papucii de apă? Ala ar fi fost geniu. Nu era cazul, noi ne prăjisem mintea de dimineață și tălpile după prânz. În următoarele ceasuri am prăjit un pic și restul corpului, cu întreruperi acvatice și echilibristică dureroasă la contactul dintre tălpile arse și bolovanii din apă. Erau buni papucii ăia de apă, de i-am fi avut cu noi.
Foarte mulți români în zona noastră de plajă. Mda, mă vedeam închiriind un apartament în blocurile alea cu vedere la mare și venind la plajă zilnic.
Pe chilleanu', nu e rea viața asta. Pățiți fiind însă, vorbim des de ce facem "mâine". Cum ajungem la gară din Atena? Avem o singură variantă reală, Nea Theofanis. După plajă, revenim la apartament și seara, mai dăm o tură pe promenadă. Nu exagerăm și ne retragem devreme în iatac, pregătiți de atac.
Facem bagajele și continuăm să ne gândim cum ajungem la gară, a doua zi. Planul B, Planul C, Planul LGBTQ, etc.
Dar avem prieteni în Atena, ce dracu'. Știe numărul deja, îmi răspunde și mă asigură că vine. La cât? 6:30 am? Voi fi acolo. Pare că-și face planul din mers și mă anunță: "O să lucrez toată noaptea la aeroport și dimineața vin să vă iau."
Ora 5:30 vine prea repede și mă prinde obosit, din nou. Dar e pe bază de adrenalină și-i dăm viteză. E 6:20 am și limuzina galbenă e deja jos. Theofanis e grec de cuvânt, suntem în drum spre gară și nu pare că vom rata trenul, dar tot nu mă pot relaxa.
Păi ce? Eu merg în vacanță să mă relaxez?
Comments