Reluam transmisia catre Vid

Ca orice baschetbalerin talentat, Moș Crăciun ți-o bagă pe coș la modul indubitabil, dar e la mintea copiilor că trebuie ceva magie, gen Avada Kedavra, ca să poată Moșu’ să execute toată treaba într-o singură noapte. Așa simt și eu, am nevoie de ceva magic ca să am timp de toate.

Mă urc în mașină dimineața cu trei genți de laptop în cârcă și mă întorc la fel.

Am gabarit atât de depășit, încât în patru cazuri din cinci, Feebee țâșnește pe lângă mine pe hol, până apuc eu să manevrez prin ușa de la intrare cu lentoarea unui șofer de TIR ce face un U-turn pe Hwy 401. Nu că nu am încercat să o opresc, cu tehnici de portar de handbal – am prins-o cu ușa, am tamponat-o cu pantoful și am încercat să o conving cu vorba bună: Băh! Baaah!!! NU!!! Vino înapoi!!!!

Prins între două joburi, mă bălăngăn ca un scrot de veteran, între Vaughan și North York, între trecut și viitor, între extaz și scârba cu care închizi browser-ul după ce ai terminat research-ul pe internet. Sunt între fostul loc și noul loc, dar plec lăsând loc de „bună ziua”, deci am plecat, dar încă nu am plecat.

Am o stare de turist în Caraibe, așteptând în autocarul de la aeroport care trebuie să te ducă la Paradis, dar nu plecăm încă fiindcă mai sunt turiști care își cumpără suveniruri și-s de negăsit.

Mergem azi pe șapte ani de când se făcuse decada canadiană și se diminua intensitatea erecției blogăristice. Libidoul scriitoricesc scăzut era influențat de mini-depresia ce se instalase și găseam tot mai puține zone erogene pe metaforicul stilou, altădată simbol falic de mare amploare.

Ce disonanță cognitivă îmi dau, MINI-depresie... mă alint. Săptămâna aceasta am ascultat un comedy bit de-al lui Bill Burr. L-a ajuns depresia și pe el și găsea umorul din situație. Nu avem însă multe în comun. Pe mine mă luase o lehamite venită din înțelegerea că I am getting old și că... cam asta e! Even if you get a good life, a better life, from now on, trecutul e trecut. Cum Soprano se uita la gâștele din piscina lui și-l pleznea în plexul solar o melancolie violentă, printre trigger-ele mele erau și cărțile Cireșarii pe care le recitisem a mia oară. Maestrul Chiriță a pus pe foaie un rămas-bun excelent în volumul 5, dar eu simțeam că îmi iau rămas-bun de la propria copilărie. Adulthood is the worst hood I've been in, pretty ghetto here.

Prins între cele două lumi, atras de ambele, sunt și român, și canadian. Canadianul îl astupă pe românul din mine? Și dacă da, CE?!

Și dacă DA, vreau asta? Asta e o luptă interioară, invizibilă poate și ție însuți, căci simptomele pot să inducă în (t)eroare. Vizual, o poză face cât o mie de cuvinte, iar poza ce încă o văd e un copac cu jumătate din rădăcini expuse. Jumătate dezrădăcinat sau jumătate (încă) înrădăcinat? E paharul jumătate plin sau e jumătate gol? (Enters Half Man-Half Manea Adi Wunderkinder – „Jumătate tu, jumătate eu”... mic drop)

Moșule, ce tânăr ești! Moșu’ nu mai e tânăr, ci e dintr-o eră plină de hituri muzicale de mare tonaj și balast. Moșului ăstuia i se adresează lumea tot mai des cu Sir și tot mai puțin cu Bro’. Moșu’ ăsta are tot mai multe povești ce încep cu „acu’ 25 de ani”, „acum treij’ de ani”.

După 10 ani în Canada, eram unde voiam, dar nu unde trebuia să fiu. Cică... Era momentul în care realizezi că mai ai un milion până să ajungi milionar, iar prețul unei case în Toronto e în stratosferă...

În 2018 mă oprisem din scris pe blog din niște motive care sunt încă valabile. Cititul este o artă pe cale de dispariție, iar crearea de material de citit este în contradicție crasă cu trendul. Totul e pe video, pe scroll infinit. E adevărat că nu am scris niciodată pentru analfabeți – fie ei și analfabeți funcționali funcționali. Nu am avut iluzii că părerea mea contează, dar continuam să scriu, călimara mea nu era doar recipient, ci cerneala izvora din ea, nezăgăzuită.

Scrisul, la fel ca și cititul, rămâne unul dintre hobby-urile mele cele mai dragi. Am un roman început – piramida ce mintea mea se chinuie să o construiască –, proiect ce nu avansează fiindcă nu e clar încă dacă egiptenii sau extratereștrii au construit piramidele. Nu am nici timp, căci sunt prins în acest ciclu vicios „muncă-lene”. Mai e și o muncă titanică de Sisif, căci pare că vreau să ajung în Panteonul românesc, să „pic” la Bac, să se scrie comentarii, deci tre’ să fiu un scriitor talentat – „de la 500 de pagini în sus”.

Ce mi-a venit ușor însă a fost să continui să mă giugiulesc, să-mi iau limba-n gură (pun intended) cu dragostea mea eternă – poezia urbană. Deci am tot scris. Rămâne valabil că Preafericitul Varahil nu vrea să predice și, în afară de ce părere ai despre vreme, străinule angajat în dialog cu mine, nu mă ustură curiozitatea de a afla opiniile tale despre viață. Ia-o ca pe un compliment, eu vreau să-ți dau pace. Nu-s sălbatic, dar știi ce răbdare am când mă uit să văd cum se usucă vopseaua pe perete? Nu trebuie să mă exprim social. De-aia pe aici a fost monolog, și nu dialog.

Sau poate am fost mereu serios și umorul a fost mecanism de adaptare și apărare. Când n-am mai fost sub atac, am rămas doar serios?

Am încetat să comentez pe internet și nu am prezență pe social media. Privit din interior, cu ochi de proctolog, sau cu God's Eye prin satelingii Starlink, viața mea e cam aceeași.

Am și muncit activ să o mențin așa. Dar se anunță un an-treaptă sau trambulină, depinde cât de mare e saltul. Dar contează și aterizarea, nu doar săritura.

The Corporate Santa Claus. Știu că atunci când ies pe ușă dimineața cu trei genți în spate, zâmbesc cu încredere. I got this! Săptămâna viitoare vor fi doar două genți. Trece Crăciunul corporate și vine the New Year. En garde!

Cred că într-adevăr am devenit mai serios. Să fac să pară că ridurile accentuează o gândire intensă și să ascundă că au fost create de o veselie permanentă. Poate de aceea, când dau o duma tare, îi surprind total pe cei ce nu mă cunosc bine.

La vremuri noi, tot noi. Reluăm transmisia către Vid.

Bine am revenit.