Die Schwarze Drâna

 

Bătrâna Toyota ne-a servit loial timp de peste 150.000 de kilometri. Încă se ținea bine, dar de la reflux gastric halea ulei de motor. Ca un alcoolic... o luase pe ulei.

Hai să cumpărăm alta, pe mal în jos, alta mai trainică și mai frumos. Păstrăm rima. Suntem Hansi Flick, Herr Rimă.

Asta ne duce în anul de grație 2022, când lanțul trofic comercial – în engleză supply chain – ruginea ca și containerele de transport maritim din portul din Vancouver. În Toronto se furau mașini în draci și se livrau în Africa. Listele de așteptare pentru mașini noi erau tot mai lungi, iar dealerii auto te sunau să te întrebe dacă nu ești interesat să faci afaceri cu mașina ta aproape nouă. Prețul la mașinile second hand crescuse ca aluatul de cozonac, ca laptele fiert, iar dealerii abia așteptau să ia macul și caimacul.

Ca orice John al lui Mr. Rebreanu, am fost mereu lipit pământului de sărac și fără șoferi între rudele de gradul I. Nu s-a lichefiat în vreo sechelă din aia în care tre’ neaparat să mă urc în Mertzan.
În același an fusesem în România, iar un tovarăș frate s-a recalibrat, să vadă cât respect trebuie să-mi acorde, și m-a întrebat: „Ce mașină conduci?”
„Aaaah, n-ai BMW sau Mertzan, n-ai bani.” Mereu a fost direct, la fel ca și mine, și avea și dreptate. De unde să priceapă că întrebarea lui dezvăluia mai mult despre el?

S-a analizat oferta auto și ne-am decis pentru un Nissan. Inițial, un second hand cu o cifră odometrică mică dar, jur, o vindeau la preț de mașină nouă. Ne băgăm la una nouă?

Stocurile reduse nu dădeau multe opțiuni, așa că am fost la o reprezentanță din Pickering.

Un băiat cu cromatică de Scarborough ne-a explicat că mașina mea e pe vine și că ajunge în 7-10 zile.

Dar n-a venit.

Dar vine sigur în vreo 2-3 săptămâni.

Când ce să vezi, reprezentanța din Downtown avea aceeași mașină dar cu trim-ul superior, la preț chiar mai bun. Și o aveau și pe stoc.

Nene, dă arvuna ’napoi, că m-am răzgândit.

Dar cică am semnat!

Dar cică în balanță era să iau o mașină mai șmecheră la preț mai mic, așa că nu mă lăsam convins și nici n-aveam de gând să-mi fac seppuku fiindcă „n-am onoare”.

Dă, nene, mia de parai înapoi!

Okiosu’, șefu’ lu’ Scarborough native, își umfla orezul în el la telefon: „We have a written agreement! Did you sign that paper?!”
L-a sunat și Claudia și l-a luat la împins vagoane. Vagoane de marfar în care se cară vehicule. I-am servit amândoi un set de bad cop – worse cop, dar okiosu’ nu se lăsa. I-am spus: vezi că venim călare pe tine să ne dai banii înapoi. Te-ai lăudat că stocul e insuficient pentru cererea curentă, deci n-o arde dubios cu gweilo-ii ăștia. Las’ că o vinzi imediat, ai un pic de încredere în talentele tale de car salesman.

Pe drum, și eu, și Claudia am realizat că ajunseserăm la aceeași concluzie: renunțăm la $1K, dar tot nu îi dăm satisfacție lu’ okios. Când ne-a văzut în biroul lui, okiosu’ s-a ținut bătos, dar în poziția de ghiocel a spus sfios: „No problem, I’ll be right back.”

Reprezentanța din Downtown e altfel, man. Acolo am diluit cu un okios pe traiectorie ascendentă în cariera lui, căci câteva săptămâni mai târziu era promovat. Adică din tagma The Best. La semnat hârtii și băgat pe gât chestii de care nu ai nevoie, au folosit o doamnă prezentabilă. Vorba lu’ o femeie acum câteva luni: „This is not Scarborough. We paid for deluxe.” Serviciu deluxe, mai ales cand la venire te intreaba: deluxe la Nissan sau deluxe DELUXE la Infinity?

Unchiu’ Iordaș mă poreclea când eram de-o șchioapă: Drână. Cică întindeam mâna spre mașinile ce treceau pe drum (o zi cele cu număr de înmatriculare cu soț, o zi cele fără soț) și strigam: „Uite Drânaaa!”

Acum, ce nume puteam să-i pun? Este că ne-am gândit toți la fel?
Die Schwarze Drâna. (...muzică de Star Trek pe fundal, warp drive special sound effects în boxe 7.1)

Cu Die Schwarze Drâna m-am împrietenit imediat. De fiecare dată când o penetram pe la ușa șoferului, o strângeam ferm, dar totodată tandru, de volan și variam vitezele cu mâna lasciv pe falus-schimbător: de la P la vale înspre D, trecând repede pe la R și N. Ce drac’, m-am antrenat o viață sa tin chestii tubular contondente in mana. Și sunt aventuros – mi-a alunecat și în cealaltă gaură, am băgat-o și la L, dar făcea motorul urât și nu știam ce se întâmplă...

Fast forward vreo 28.000 de kilometri...

Mă țin unii de vorbă la muncă într-o zi și plec cu vreo 35 de minute mai târziu. V-am spus că car trei genți de laptop (treh, în plm, treh!), stau atent la încărcat, că nu le pot azvârli înăuntru ca ăia cu bagajele pe aeroport.

Demarez, merg, și dau să mă bag pe banda de făcut stânga. Mă uit în oglinda laterală să mă asigur și... și mă văd... pe mine. WTF?! Cineva îmi împăturise oglinda laterală, probabil era prea clăpăugă. Las geamul jos și împing oglinda la loc, o testez din motoraș – totul bine. Mai conduc vreo 20 de kilometri și mă opresc în Scarborough, la Sheppard și Pharmacy, la probabil cea mai bună shaormerie din GTA. Intru înăuntru, mă pun la coadă și dau o geană la telefon. Aveam o poză și un mesaj de la Security:

„Paul, is this your car?”

It fucking WAS my car în poză. Tot mașina mea era și în filmulețul de pe camera CCTV. La momentul impactului am oftat și eu, laolaltă cu securista ce filmase ecranul computerului, să poată să-mi trimită video-ul imediat. A dat ratatul cu spatele, a dat, a dat, a dat, a dat... of, of, măi-măi...

Din doar două mașini în parcare... care erau șansele? Hune’d percent. Se întâmplase cu vreo 10 minute înainte să plec. Nu observasem zgârieturile, căci mașina era plină de praf și sare.

Artistul era un șofer de Uber. Din neam de Niki Lauda, din neam de Alain Prost. Din neam prost. Nu fugise însă – se dusese la Security să anunțe și și-a lăsat informațiile. L-am sunat.
„I am too tired to be mad, but I am disappointed. I need your info.”
Cică să-l ajut, nu e mare damage, ne înțelegem. N-a trebuit să-i văd permisul de conducere ca să știu că e africanique. Ne înțelegem, dar nu prea are bani. Și să ne înțelegem, că dacă mergem prin asigurare îi dau daună totală – a mai avut un accident recent, anul trecut, și asigurarea îi va crește masiv. Nu-și permite.

Îi promit că mă duc la reprezentanță să văd cam cât ar costa. Dacă nu e prea mult, face rost de bani. Sure, sure!

Reprezentanța reprezintă prin reprezentantul ei și aflu că e cel puțin trei mii să-i coase himenul la loc. Îți trebuie și mașină închiriată? Cel puțin o săptămână durează.

Monsieur l’Aphriqagne, vezi că am contactat asigurarea. Îmi scrie o carte în mesaje pline de proteste și începe cu „I understand your point, bro, but....” dar încheie cu „I’m really sorry, sir, for all the inconvenience.”

Și dacă aș fi vrut să-l ajut, nu aș fi avut timp. Efort din ăsta faci când ai de-a face cu un vecin, nu cu un necunoscut ce nici măcar nu locuiește în Toronto.

Sunt încă nervos. Die Schwarze Drâna nu mai e virgină. Doamna de la asigurare mă întreba:
– Aveați un scaun de bebeluș în mașină?
– Nu, doamnă, eu am abțibild cu pisici pe mașină.
– Era cineva în mașină?
– Doar în a lui, doamnă.

N-a râs, dar am auzit-o zâmbind.

E doar un Nissan, dar e Drâna mea. Bine că n-am avut un Bugatti sau un Pagani. Ptiu, ce noroc am avut!

Drive safe și geană în oglinDE!

Mi-au dat un Nissan Qashqai alb. Nu e foarte mult alb în Scarborough. Nu vreau să vă mint – nu mai văzusem de ceva timp mașină din aia, cu cheie în contact. M-a scos un pic din ritm, dar noroc că, deși scos din ritm și era să intru în peretele reprezentanței Enterprise, am reflexe și m-am redresat. Un loc de parcare malefic.

Azi Die Schwarze Drâna a fost externată din spital.

M-am dus cu Qashqai-ul să-i bag benzină, conform instrucțiunilor: „îi pui cam pana pe la mijloc and it’s fine.” Un camion imens ocupa nasol la pompă, așa că am dat o tură de clădire să mă poziționez ca modulul lunar pe orbită. Mă dau jos din mașină și descopăr că Qashqai-ul are borta de umplere pe partea cealaltă. God focking damn it!

Io’ sunt optimist cras, merg doar înainte, la victorie – deci cu spatele nu sunt prea talentat. Am dat cu spatele din câte încercări a fost nevoie, impasibil la martori. 

N-am băgat destulă benzină, dacă ținta era un 50%, am reușit un 43%, dar am decis că restul îl compensez din vrăjeală.

S-a întâmplat că același bloc start era liber în parcarea suprapopulată. Am parcat cu botu’ înainte, în contrasens cu absolut toate mașinile Enterprise parcate.

S-a verificat, s-a ridicat priponul de pe VISA, s-a chemat băiatu’ care să mă ducă la atelierul auto să-mi iau Drâna. Băiatu’ a devenit doi băieți. Am plecat spre atelierul auto, în același Qashqai. Cica asa se obișnuiește, caci clienții uita lucruri cand returneaza mașina inchiriată.

Vorba vine am plecat – dom’ șofer era extrem de vorbăreț și neatent în camera retrovizoare. El prefera să se uite la soarele ce-l orbea în oglinDELE laterale. Și eu, și ăla din spate vedeam mașina din spatele nostru. Șoferul, nu. Aude claxonul disperat al colegului lui din mașina din spate și se oprește la timp, ca-n filmele bollywoodiene.

Râde relaxat și ne spune că el mereu iese cu spatele cu viteză mică și că, dacă lovea cealaltă mașină, doar o împingea puțin. Cred că a dezvirginat multe femele cu vrăjeala asta: „bag doar un pic capul, o împing doar un pic.”

Trafic infernal, Joia de dinainte de Vinerea Mare. Face stânga pe Lawrence, dar apoi face un illegal U-turn și ne întoarcem înapoi. Nu ma răpea ci primise mesaj, mai luăm un pasager.

Dom’ șofer e chiar de treabă. Creează chiar un moment propice unde pot să bag și eu bancul cu șoferul de taxi ce trecea doar pe roșu, dar oprea la verde. Ajungem.

Die Schwarze Drâna lucește superb în soarele schizofrenic de Aprilie torontonian. O pipăi cu duioșie unde avusese cicatrici. Nu poți să apreciezi artistul tinichigiu – nu mai există așa ceva. Acum doar înlocuiesc partea turtită cu alta nou-nouță.

Ajung acasă. Mă sună de la Rental Car.
– Ți-ai uitat ochelarii de soare în mașină. Cu ochii pe proprii mei ochelarii... am dubii. – Scrie Marc Jacobs pe lateralul lor.

N-am uitat nimic, dar mulțumesc frumos.

Die Schwarze Drâna is home. În portbagaj are vreo trei baxuri de apă. Apă de care am avut nevoie în seara zilei când am lăsat-o la reparat.