Ca la 25 de ani

Mă simt ca la 25 de ani.

Ca la 25 de ani de când am terminat liceul. De când am luat bacul. Să trec Dunărea, în metafora grosolană a vieții. Unii au trecut această Dunăre și au ajuns la sârbi, alții la bulgari, iar alții au trecut Dunărea fără efect, ca din Galați până pe malul opus.

Tot vorbind de Dunăre, există acest băiat, Gelu Francezu, un băiat din Provence, de pe malul Dunării, de undeva dintre Moldova Opt și Moldova Nouă.

Am discuții cu el cum numai filosofii greci antici mai aveau, sau cum aveau ăia când decupau Biblia cu satârul, la Niceea, și, deși notele la mate din liceu arătau că nu știm să numărăm nici pe degete, am calculat că anul acesta se fac douăzeci și cinci de ani de când am terminat liceul. 10 degete de la mâini + 10 degete de la picioare + încă 5.

I-am spus că sunt șanse malnutrite să ne putem întâlni toți și cel mai fezabil ar fi o ședință pe Zoom. Am oferit să o și organizez: eu pun la bătaie licența mea de Zoom, iar Gelu se ocupă de rest. A refuzat.

Săptămâna trecută, Gelu îmi trimite un print screen – o colegă îi trimisese un mesaj pe Facebook: "Am facut un grup pe whatup, noi colegii de clasa din liceu... vrei so tu in grup?"”
Gelu îmi zice mie: „Pare legit, dar o marchez ca spam.”

Eu nu primisem invitația și începeam să mă enervez. I-am și scris lui Gelu:
— Bă, io n-am primit. Plm… Nu știu ce să zic. Io am diplomă. Pot dovedi că am fost în clasă cu voi.

— E făcătură, decide Gelu. Prea multe greșeli gramaticale.

Trei ore mai târziu, îmi trimite un alt print screen. O altă colegă îl invitase în grupul de WhatsApp.
— Clar e pe bune, se răzgândește Gelu Francezu.

Primesc invitația și eu. Îmi vine inima la loc. Am existat. Nu e doar în mintea mea că am fost la liceu.

Îl sun pe Gelu și discutăm. Vorbim destul de des, deși au fost și pauze lungi de ani de zile.

E clar că se vor pune și poze pe grup. Mă ofer cu un dick pic.

Facem caterincă în doi, no homo. E ca în liceu, doar că el are doi copii mici și mă anunță că trebuie să-i pună la somn.

Îi aduc la cunoștință că, dacă pun și alții dick pic-uri pe grup, să știe că a mea e aia lungă și groasă.

Grupul de Whatap. Let the cringe begin!!!

L-au denumit „ANI DE LICEU!” Probabil cu emoții la română...

Ca poză, e Liceul Economic al Banatului Montan, văzut din față. Monument de arhitectură sovietică pătrată și centru gravitațional de galaxie didactică. Gaura neagră. 

Tineretul cărășean ce mergea la alte licee stătea pe găuază, în neputință – n-aveau ce să ne facă NOUĂ. Noi eram la alt nivel.

Noi am prins și examenul de admitere la liceu, înainte de examenul de Capacitate. Am mers la meditații la Matematică sa ma pregatesc. S-a nimerit să fiu la ore cu o fată și, apoi, am fost colegi de clasă. Cred că e clar că n-am avut „gări” cu ea timp de 4 ani.

„Gări” am avut, în schimb, cu Gelu Francezu – no homo.

Eu veneam de la un liceu sportiv unde, în prima și a doua zi de școală, nu se făceau ore.
Surprise, muthafucka! Am ajuns prea târziu la prima oră din an, cu un profesor sever. Singurul loc liber era lângă Gelu, în ultima bancă, rândul de la ușă. Doar acolo mai era loc, că lipsea scaunul. Eu eram cu scaun la cap, dar profesorul a trebuit să-mi dea scaunul de la catedră, ca daca stăteam in picioare ii stăteam pe cap.

Merită menționat – unul din foarte puținii profesori care mi-au câștigat respectul în 20 de ani de școală. Sau singurul?

Whatap. „ANI DE LICEU!”

S-a început timid. S-a așteptat să se adauge și restul rămași neinclusi. Codașii clasei? Nah.

Legendarul tocilar al clasei a refuzat. Are „task-uri” de făcut. În engleză – „task-uri”. Să pricepem. E omu’ în Timișwawa, tati.

Sună peiorativ „tocilar”, dar omul a muncit să ia note bune când alții nu o făceau. Și-a câștigat titlul. Cumva, nu sunt surprins că a refuzat să se bage la discuții cu unii pe care, poate, i-a disprețuit și care, la rândul lor, nu s-au înghesuit să-l integreze. Dacă tot a refuzat, măcar l-au bârfit foștii colegi pe la spate.

Am aflat cu surprindere că sunt unele colege la care nu m-am gândit de cel puțin 25 de ani. Nici n-am de gând să schimb asta.

Mutarea mea de deschidere a fost sa arunc un studiat "ce de tanti si nenea pe aici. credeam ca e cu liceeni".

În anii de după liceu, obișnuiam să spun că am fost cu ei în clasă, dar nu am mers la același liceu. E și o exagerare aici, dar e una din explicațiile pentru care liceul nu a avut un impact major asupra mea, cum se pare că a avut asupra altora.

Gelu Francezu – slăvit fie-i numele – e un băiat „très fin” din Provence, de pe malul Istrului, dar se bătea pentru un loc de tovarăș între tovarăși, nu pentru postul de Comandant Suprem al Forțelor Armate Aliate aka BFF. (No homo.) Restul clasei a rămas la stadiul de cunoștințe.

Liceul, deși nu era localizat pe strada mea, era în raza de acțiune – acest areal de „născut-crescut-multebeleleamfăcut”. Deci jucam acasă, nu în deplasare, iar tovarășii erau deja „făcuți” din grădiniță, dar la bloc. Nu era nevoie de alții pe care abia i-ai întâlnit la 14 ani, când ai început liceul. 

Dar eu nu sunt un bun exemplu raportat la demografia clasei mele. Din 7 băieți, doar 4 eram oarecum similari. Restul erau: tocilarul și alți doi care nu ieșeau în fața blocului lor cu ceilalți copii.

Când tocilărelul își sacrifica copilăria cu capul în manualele școlare, eu mă chinuiam să ajung băiat de cartier, continuând să stau cu capul în cărțile de la bibliotecă, dar și în cărțile de joc.
Încă mi se pare ireal că am fost corigent la limba română. Am refuzat să tocesc comentariul la Scrisoarea I, e adevărat. Noroc că mi-a picat și la Bac.

În plus, eu am fost dat la școală de la 6 ani și două luni, când unii erau dați de la 7 ani și două luni. Ei erau prea în vârstă pentru mine și de aceea umblam cu ăia cu 2 ani mai mari. What?

Uite lucrare la limba engleza din clasa a X-a.

 Nu numai ca eram fluent in engleză dar scriam și extrem de cursiv, intr-un alphabet kirilico-medical. Nu era de 10 testul, dar aș fi meritat un 9.90. The lady professeur mi-a taiat pasaje aiurea, nu auzise de the Dark Side of the Moon. S-a dat de gol ca nu asculta nici Pink Floyd, nici nu era cu teoria conspirației privind aselenizările. A taiat Solar System ca sa puna cu roșu Planetary System.

A dat aprobatoare din cap insă, atunci când greșisem un verb la bac iar comisia m-a pus să mă mai gandesc, iar eu chiar mă gandisem mai bine. Temistocle Popa - Zece! Gică Hagi - 10! Cinci plus cinci - 10! La ultima oră de meditații la Matematică (unde era jale) m-a intrebat o co-meditată cat am luat la Engleză. N-a mai vorbit cu mine după ce i-am spus. Luase 9.50 fiindca greșise un verb, deși facuse cartea de la Cambridge de 2 ori.

E un sample bun din viata mea de liceean. Uite ce imi amintesc eu, din astea.

Gelu insistă cu niște amintiri din liceu pe care eu nu le-am indosariat la „core memories”. I-am zis că ne putem pune pe făcut comparații între ce-mi amintesc eu și ce-și amintește el.
Eu amestec amintiri în care jucam baschet pe la alte licee sau chiar la sala de la facultate destul de mult încât să creadă unii că sunt de acolo – inclusiv antrenorul de baschet.

Îmi amintesc și frustrările de copil sărac și urât, care tocmai explodase hormonal și nu știa cum să iasă în față în haita înconjurătoare de masculi (no homo) sau să atragă atenția femelelor (very straight) într-un mod eficient.
Dar asta era în general, nu doar la liceu.

Nu mi-a luat însă 25 de ani să realizez că puștiul de 13 ani luase decizia să încerce să „intre” la profilul Drept Administrativ de la Liceul Economic pentru că absolveai cu diplomă de Bacalaureat și cu o diplomă de atestat de funcționar – un clerk. Nu sunt eu un fel de clerk acum?
Vezi, băh, plan cu bătaie lungă? Vizionar de calibru, lângă Baba Vanga, calendarul maya și Borcea, când vedea Dinamo în grupele Champions League.

Era normal să se depene amintiri pe Grupul de Whatap.

Unii mai curajoși au dat din casă, totuși timid. Una – mai amară – lovită în vintre de viață, a lăsat un mesaj audio care ne-a băgat pe toți în depresie. Poate și de-aia unii nu au scris deloc, încă.

Evident, nu e cringe-ul adevărat până nu încep să curgă pozele. Oricum fiecare are in cap memorii fotografice in care se ingheață nu numai imaginea ci și percepția despre personalitatea foștilor colegi.

S-a început cu animalele de companie și abia apoi cu odraslele. Câini, pisici, iepuri, papagali și o balenă filmată de Gelu Francezu în timp ce pescuia pe Mediterană.
Plozii, de vârste diferite – de la toddlers la buni de muncă, peste 21 de ani.
Sau plozi de grădiniță, căci o colegă e educatoare, dar nu are copii.

Au urmat pozele before and after. Eu am băgat doar o poză de after, sanchi că nu știu să fac before.
Oricum, cică nu m-am schimbat.
Sanki, nici voi, băh. V-am recunoscut din prima din poze.

Mulți nu au trimis poze. Nici nu mă așteptam. Nu va fi nicio întrunire în persoană. Nu ai cum – prea puțini sunt interesați să participe și chiar mai puțini prin țară.

Rămâne pe Zoom, dar nu se oferă nimeni la nimic.

De-aia, acum, colega care a creat Grupul de Whatap a pus un meme cu: „Perucile la bărbați sunt mai periculoase decât machiajul la femei.”

Cam asta e energia.

Acum 29 de ani, sistemul de învățământ a înghesuit 30 de copii în mod artificial, într-o cămară numită fraudulos „clasă”. Uită-te la poza asta, făcută în 2010.

Sfârșitul liceului a fost și un început.

Vara anului 2000. Vara lui Zero, cum era cunoscută la ProTV.
Când stăteam cu soră-mea până târziu în noapte, că deh – aveam televizor color în cameră și serialele date în reluare rulau unul după altul.

Vara lui Zero, cum o proclamam eu pe terenurile de baschet, convingând câte 10 băieți că e mai bine să jucăm 1 vs 1, nu în echipe, că voiam să-i bat pe toți, la 0, separat. Ego cât blocul turn, gen. Vara lui Zero, cand 1Q Basil imi facea morala ca basketul e singura mea activitate in care nu consum bani.

Nu putea să se întâmple restul fără vara aceea. În curând, avea să devină clar că viața e o curvă supraponderală, grasă și obeză, cu textul:„Din veatza scapa cine puate” tatuat pe fesă.