Toronto Island

S-a deschis sezonul de BBQ, nu? Am reusit weekend-ul celalalt sa dam o fuga pana la Scarborough Bluffs unde am pus-o de un gratar impreuna cu romanaches. Ba chiar am jucat si un rummy ca sunt si mese pe acolo. Avusesem noroc sa prindem si un gratar liber precum si o masa exact langa. Tot bulan am avut si la parcare, era plin dar am lasat geamul jos si am interpelat un cuplu de canadezi albi ce veneau din alta directie unde banuiam ca mai exista o parcare. Dragii mei, unde ati parcat? EL, m-a privit in ochi dupa care a intins mana. AICI! Adica exact langa noi, la 2 metri de el. Si plecau chiar atunci. Fratii mei ce dau ture prin parcarea mall-urilor Duminica stiu ce zic.
Weekendul acesta insa, ne-am hotarat eu si Claudia sa mergem sa ne dam cu bicicletele pe Toronto Island. Mai facusem asta o data acum cativa ani. Ne crezusem smekeri in cap si luasem BIXIclete, din oras si ajunsesem sa platim de peste $100. Noroc ca am sunat la ei si au inteles ca suntem prosti si am fost iertati. NU LUATI BICICLETE DIN ALEA DE INCHIRIAT PE STRAZI IN DOWNTOW, TE IESE MAI SCUMP! Sau poate esti din rasa boss si nu din subspecia amarastean si nu te ustura la portmoneu.
Am parcat ca de obicei la 16 Yonge St. Blue Jays aveau meci, deci am platit $5 in plus cu un total de $15, caci era EVENT. Exact in fata la Pinnacle Centre, la semaforul ala, am avut o pornire sa ma iau la harta cu un grup de okiosi si okioase ce se holbau la literele mele chinezesti tatuate pe picior si radeau intre ei. Am decis sa o las balta caci contra-atacul meu, in forma gandita de mine, i-ar fi jignit mult mai tare si riscam sa ma iau la harta cu masculii. Am decis ca mi se rupe paula si i-am ignorant. Am acceptat deja de ceva vreme ca am tatuat pe mine reteta de hot and sour soup iar chinezii stiu sa citeasca in chineza. Si chiar ca le atrage atentia okiosilor. Ca ma arata cu degetul prin magazine sau ma abordeaza intrigati de ce vad. Ciudate fiinte okiosii astia. Iar acum re-citesc Nobila Casa.
Romanaches fusesera pe insula cu o saptamana inainte, cand era long weekend. Ne atentionasera ca le-a luat aproximativ o ora sa urce pe feribot caci fusese aglomerat. Noua ne-a luat cam vreo 10 minute. Luasem primul feribot liber uitand ca ele nu merg in acelasi loc ci te duc in puncte diferite in functie de care-l iei. Luasem un sandvici de la Subway si l-am devorat imediat ce am ajuns in timp ce urmaream un meci de fotbal amator.
Gata! Unde-s bicicletele ca vrem sa ne urcam pe ele si sa dam pedale, vorba aia. Ne zice unu’: o iei pe aici… practic pana ajungi. E bun, numai ca iti ia vreo jumatate de ceas la pas de plimbare pana acolo. Eram pe partea de sud-est, unde e board walk-ul ala. Pe drum ama avut timp sa ne intalnim si cu un cuplu de englezi ce locuiau la Turnurile Carlsberg, probabil cele mai tari condominium-uri din lume. Statusem de multe ori de vorba cu ei in trecut. El era ceva inginer priceput caci venise cu contract direct din Britania cea Uriasa. Ea era la al doilea bebel nascut in Canada. Ne-au anuntat ca se muta inapoi in curand si spera sa nu ii apuce dorul de Canada si sa le para rau ca se intorc pe insula. Asta cu insula e funny tocmai pentru ca ERAM pe o insula iar ei sunt DIN “Insula”. Si pana si cuvantul insula suna amuzant in limba romana prin repetitie. Ce are insula cu prefectura?
Romanaches stausera la coada la bicicleta tot vreo ora, in urma cu o saptamana. La noi a durat tot vreo 10 minute. Am lasat gaj $10 de bicicleta. N-am plecat inca. Romanaches tremurasera de frig cand batea vantul cu un weekend in urma asa ca am venit si noi pregatiti. La noi nu batea vantul deci era placut, foarte placut. Am golit ghiozdanul de training-uri si le-am incuiat intr-un dulap din ala cu plata, un fel de sifonier in 6 usi in care bagai una de doi parai si plecai cu o cheie.
Am continuat sa mergem Vest, ca niste Columbi in cautarea Indiilor. Indii nu am gasit dar era plin de indieni. Am ajuns in coltul celalalt, la alt terminal pentru feribot. Am ajuns o data cu alti doi romani pietoni dar contra celor care coborasera de pe feribotul proaspat amarat. De acolo se vede misto asa ca am mai facut poze cu skylineul Toronto-ului.

Daca continui in stanga ajungi la o poarta securizata ce serveste aeroportul de pe insula. Pedaland ultima suta de metri am prins in flagrant o decolare. N-am putut sa fac poza, insa.

Aflati la capat de linie, ne-am intors - cap compass Est. Adica unde e cartierul ala de casute. Tre’ sa vezi cu ochii tai. Unele’s incredibil de cochete iar altele sunt in vadita paragina. Dar view-ul ala de pe coasta insulei de vis-à-vis de Downtown. WOW!

Am facut traseul la timp, desi am pedalat la intoarcere ca marele Armstrong in perioada cand avea doua ‘oaie si nu stia nimeni ca baga in vene. 2 ore cu un pret total de $32. Bicicletele au fost decente desi pozitia ghidonului imi cam sucea incheieturile. Era sa si cad o data… dar n-am cazut. Am reusit sa ma redresez cu un stutterstep de calitate ce mi-a redat echilibrul. Mi-ar fi fost ciuda sa ma julesc in genunchi.

Am prins un feribot la fix si ne-am intors inapoi “pe continent”. Aveam programata vizita la romanaches unde am cinat si am incheiat maiestuos cu o canasta.
Acasa se simteau deja junghiurile febrei musculare. Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita.

Inc-o betie

Intr-o perioada mai incalcita si neclara a vietii, uite ca ma trezesc la umbra unui cactus stufos cugetand... adanc, evident. Cine am fost, cine vom fi, cine suntem?
Legat pe veci de Romania, viata mea de roman imi defineste tarele. Ieri ne uitam la sezonul doi din Amazing Race Canada unde, pe picior de plecare spre Hong Kong, concurentii sunt informati ca acolo e casa celei mai numeroase diaspore canadiene. Pe langa Statele Unite adica. 300 000 de canadieni locuiesc in HK. Adica cetateni hongkonghezi emigrati in Canada, luat pasaport si reintors in HK ca si canadieni? Probabil. Eu ce sunt? un fel de cal-mistret? Roman cu cetatenie canadiana sau Canadian de origine romana?
Initial, am plecat din Romania sa am o sansa sa traiesc mai bine. Dupa cativa ani de Canada mi-am luat fireste niste grade si am inceput sa explic eu cum sta treaba de fapt. Intelesesem incetul cu incetul ca totusi, indiferent de disonanta mea cognitiva, sunt doar un nimeni dintr-un orasel de provincie, dintr-o tara imbecila la mult prea multe capitole. Inconjurat de altii ca mine, plin de avant tineresc, plin de inconstienta tinereasca, nu vedeam padurea din cauza copacilor (taiati in nestire, lol fac si proteste acum). Orasele de provincie-s nisipuri miscatoare. Un orizont redus ce iti permite doar vise mici. Un apartament in rate, niste mobila luata-n rate, un televizor plat luat in rate, poate si vreo masina luata-n rate. Vreun mucos sa te traga de cracul pantalonului cand iesi Duminica in parc. Cu putin noroc, un job bunicel pentru oraselul din care esti. Mai dai o fuga la Mall la Timisoara. Poate vezi si un film 3d. Astea-s coordonatele principale ale vietii. Pe fundal sunt alea ce umplu viata romanului. Toate astea ii fac pe unii sa plece din Romania iar pe altii sa isi aminteasca duios de ea.
Citeam niste articole deunazi despre "cum era mai bine pe vreama lu' Ceasca", niste elogii in care dictatorul devenise un vizionar si pana la gata un martir. Argumente despre viata aspra din anii '80 versus "libertatea" castigata de RS Romania platind intergral imprumutul FMI. Asta era inainte de teoria conspiratiei, inainte ca romanul sa refuze cardul de sanatate pe motiv de 666. Azi citeam comentariile la articolul Dacă era mai bine in comunism, de ce vă plângeți, viermilor?. Romanii erau vitriolati ca au fost numiti viermi. Dreptul lor. Argumentele insa se legau de singura nisa in care aveau baza: ca desi erau ratii, nu era asa naspa cum "exagereaza" unii. Ca toata lumea intra in campul muncii. Si atat. Cauzalitate si efect? Nu exista. E suficient ca toata lumea intra in campul muncii.

Si revin la mine. Ce atu-uri am avut eu ca cetatean roman? Era deja 1990 si in clasa a 3-a, invatatoarea vorbitoare de germana, la ora de germana, ne-a pus sa corespondam cu omologi din Austria. Am scris scrisoare si am primit una inapoi. Banalitati. Dar eram omologi, eu roman - el austriac. Eram contemporani. Dar nu eram la fel fiindca eu am avut sansa sa vin dintr-o tara ce si-a platit toate datoriile si oricine termina scoala intra in campul muncii cu job. El, austriacul, fusese nascut in capitalism, unde tara lui avea datorii la FMI iar parintii lui trebuiau sa intre in competitie pe piata muncii iar locul de munca nu era garantat. Ce ghinion a avut fraierul.

Parintii mei au fost nascuti-crescuti in comunism. Nu erau comunisti dar erau parte din sistem. La fel ca ai tai sau ai lui sau ai ei. Si normalitatea cunoscuta de ei s-a incheiat brusc si s-au trezit rataciti. Si sa nu ai nici un dubiu, in oraselele de provincie lucrurile au ramas neschimbate in esenta lor inca multi ani dupa revolutie. Retardul social si tehnologic a continuat. Pai si cum sa cresc eu, copilul, in acest mediu? Pai am crescut exact ca inainte de revolutie. Fara Gameboy sau Nintendo, fara televizor color sau combina muzicala. Fara video si chiar si fara telefon fix. Am crescut tresspassing in fiecare zi in imensa curte a Uzinii Constructoare de Masini - Platforma Calnicel. Mi-am ciordit sabii si rulmenti pentru bile din halele si containerele uzinei. M-am jucat cu surubelnita in tarana, cu tevile cu cornete. Am fost expert in prastie si fin cunoscator al exploziilor controlate cu carbid. Si mai ales fotbal. Mult fotbal. Iarna sau vara, ploaie sau soare. Si toate jocurile sociale "de la banca de la bloc". Prima data "am vazut" Terminator sau Rambo sau Lupul singuratic in povestirile celor mai mari, care aveau video. Dar nu existau alternative media.

Insa exista si o evolutie a starii de fapt, graduala. Pana la urma a venit balciul si la noi in oras, ca sa zic asa. In pre-adolescenta am crescut uitandu-ma la televizor caci acolo era o lume noua si inca de neatins. Desene animate in limbi straine, filme, seriale. Acasa? Acelasi apartament cu aceeasi mobila, in acelasi cartier din acelasi oras. Adaugam astfel niste frustrari de om sarac ce jinduieste la ce vede la televizor. Acum sunt deja in liceu. In oras se deschid bazare cu marfa ieftina dar variata. Oricum nu am bani nici de alea si bag in continuare cu pantaloni, geci si ghiozdane facute de mama. Mai pica si niste adidasi de la varu-miu mai mare. Dar e degeaba, ca tocesti o pereche pe luna pe asfaltul terenurilor de basket.
Cum deja era clar ca nu voi mai fi un tocilar m-am concentrat pe altele. Recent, auto-analizandu-ma, aveam sa imi dau seama ca prin 2001 renuntasem la orice idee de a realiza ceva in viata pe fortele mele. Atunci nu o vedeam asa ci doar ma lasam dus de val. Si valul m-a dus in diferite locuri si situatii. Tot pe atunci se intampla fenomenul "nu faci o facultate nu existi". Multumesc mamei ca a tras de mine sa termin si eu facultatea. Eu eram cu gandul in total alta parte in anii aceia. Eu umblam inconjurat de tineri barbati prinsi si ei in capcana pedigree-ului ce-l aveau, sau mai degraba lipsa pedigree-ului.

Si apoi, aflu ca cu tot cacatul ce-l aveam in bagajul vietii mele... pot pleca in Canada. N-am avut nici un dubiu ca voi pleca ca si sclav. Ca va trebui sa fac chestii ce nu-mi plac desi nu stiam exact ce. Le-am aflat imediat ce am ajuns in Canada. Dar mereu am bagat munca constient ca asa e treaba. Vrei sa faci ceva, tre' sa muncesti. Caci nu am nimic altceva ce sa ma ajute.

Si cam asta e povestea post-Romania. Trage tare, invata, munceste, invata, munceste. Strange din dinti. Si continua ca poate-poate. Si cand iese, ridici capul sus ca tu ai muncit mai mult ca altul pentru a obtine acelasi lucru. Sau il tii jos fiindca tu ai muncit mai mult ca altul pentru a obtine acelasi lucru.

"Asta e inc-o betie... Bem pentru tot ce-a fost si tot ce putea sa fie."