Ziua Canadei

Nu ca asta e o piesa de vara, dar orice vara tre' sa aibe hit-ul verii, adica o piesa ce iti ramane stantata pe creier. Din aia care te trezesti cu ea in cap dimineata si-ti influeanteaza mood-ul pe parcursul zilei. Ca sa fie geul geu. Acum sunt bulangiu si fac ceva enervant pentru voi: va mai amintiti melodia "Vara nu dorm" a lui Connect-r?

Si vara nu e vara daca nu e cu slapi, se stie.

Tot vara e mai subtire cu sporturile la TV. Asta daca nu esti fan baseball. Probabil ca nu esti fan. Cum zicea un vanzator data trecuta la Tanger Outlets aratand cu degetul catre tricoul blau-grana FC Barcelona ce-l purtam pe mine: "Are you a fan?" YES! ii raspundeam spumos in timp ce el continua: "Qatar, right?". Fiule, m-ai dezamagit, Qatar e sponsorul, dar e ok, te pricepi clar.
Inca astept sa vad ce e interesant la jocurile Pan-Am.

Daca nu e sport la TV bagam seriale si filme. Am vazut serialul Weeds in maratoane lungi. Excelent. Incepusem sa revedem Two and a half men dar neam cam plictisit, ca l-am vazut de multe ori. Si fiindca asemenarea e mare, facem tranzitia de la Charlie Sheen la Barry Weiss din Storage Wars, reality show-ul popular si in Romania. Si la asta ne-am uitat atat de mult incat ma uit prin casa si automat pun si niste preturi: that's a $400 bill right there! Yuuuuuuup!

Te-ai gandit vreodata cat valoreaza viata ta luata la... bani marunti? Te-ai gandit vreodata ca strangi toata viata si la gata, vin cautatorii de comori urbani si?...

Da' te-ai gandit ca nu numai ca poti ajunge involuntar sa produci bani altora dar sa mai produci si audienta? Nici nu stiai cat potential zace-n tine. Un lucru e clar, e plin de colectionari si astora nu le e frica sa colectioneze... orice.

Miercuri am avut liber, ziua nationala, motiv de sarbatoare. Fara stress, am mers in vizita la romanaches. Tot fara stress mersesem si Vineri, pe 26 Iunie. Stii cum e, faci misto de security guard ca e prea strict intr-un mod stupid cu regulile de parcare la Vizitatori, iar apoi ii intrebi pe garzi daca au de gand sa faca ceva in legatura cu okiosul ala batran ce lireaza pizza de s-a prabusit in fata intrarii in cladire. Eh, erau prea relaxati pentru asta si, mai ales, probabil credeau ca aberam in continuare despre parcare. Au sarit pana la urma dar fara mare efect. Nu era prea clar daca mosul okios alunecase sau suferea de vreo ceva. Isi daduse destul de rau si nu parea intr-o stare prea buna. A fost ajutat sa se ridice cu greu si, ca orice barbat adevarat, s-a scuturat si a dat sa plece. Cativa pasi, din ce in ce mai poticniti pana s-a dus cu fata direct intr-un perete. L-am prins la timp sa nu cada si, ajutat de securista, l-am carat pana la niste fotolii. Mosul incerca sa se ridice dar nu reusea decat sa icneasca si nu voia sa dea drumul la geanta lui plina cu pizza.
Concomitent sunase si Claudia si securitul la Ambulanta. Pe securist nu-l auzeam dar auzeam dialogul Claudiei cu dispecerul de la ambulanta: E omul ala de livreaza pizza... Nu stiu cum il cheama... Dar n-am de unde sa stiu cum il cheama, nu-l cunosc... Eu doar vizitez pe cineva aici... Aaaaaghhh!
Am stat cu mosul pana au venit paramedicii. Inainte sa plecam sus la amicii nostri l-am anuntat pe security guard: Fuck that parking permit!
Inca pompand niscaiva adrenalina, le povestim romanaches-ilor ce s-a intamplat. Ii apucase un sentiment de vina, caci ei comandasera pizza. Numai ca vreo 15 minute mai tarziu bate Pizza la usa. E un okios mai tanar. Ma bag in vorba si-l intreb daca mosul e in regula. Cica mosul nu lucreaza azi. Esti sigur, bro? Ca acum vreo 15 minute stateam cu el in brate. El, dupa ce facuse niste ochi rotunzi, ma intreaba usor panicat: Tu glumesti? Niciodata cu astea, man. Du-te jos si intreaba securistii ce s-a intamplat. Sper sa fie ok okiosul.
De ziua Canadei a fost calm, doar niste priviri reci de la aceiasi security guards. S-a luat masa in oras, am dat doua-trei ture cu ea si am adus-o inapoi. Ah, nu. Am mers la un restaurant japonez. Apoi plimbare pe bulevard sa vedem ce e cu multimea aia din Centrul Civic North York. Era cu sarbatoare asa ca au luat fetele niste stegulete de la taraba lu aia de dadeau sample-uri de pastile. Am vazut si un panou ce anunta programul: muzica si, apoi, artificii de la 22:15. S-a revenit acasa la romanaches unde am bagat o canasta. Claudia voia sa stam sa vedem artificiile dar eu eram distrus de oboseala asa ca ne-am tirat catre casa. Claudia mai amintea de artificii si mai glumea ca noi nu le vedem niciodata, doar le auzim. Pai, excelent atunci. Hai ca bag o punga de popcorn in cuptorul cu microunde sa auzim niste artificii.

Hotul de portofele din Tanger

E aproape o luna de zile de la ultima postare. Am fost foarte busy la munca. Busy din ala ce te face sa te gandesti daca ai ales bine meseria. Dar cred ca e suficient sa stai la coada la burgeri si sa-ti amintesti ca nu ai fi spus nu la un job de jongleur de piftii. Plantatiile difera dar tot sclav esti.

Ieri, cica a venit vara. A fost cald, intr-adevar. Sambata am fost cu romanaches sa incerce o masina ca s-au saturat sa mearga pe jos. Se pare ca le-a placut vehiculul dar vor astepta pana o duc la proctolog.
Apoi, ca aveau chef fetele, am mers si pana la Tanger Outlets, inspre Barrie. Anul trecut cand am fost, lucrau de zor sa mareasca mall-ul printr-o noua anexa. Acum era totul gata. Eu cu Matei Corvinus ne plimbam, asa, mai in lehamite. Fetele si-au gasit chestii. Oricum ne impartisem in echipe bazate pe misoginism. Barbatii unde vor, iar femeile in bucatarie, pardon... unde vor. Matei Corvinus decide ca are nevoie de un portofel nou. Probabil ala vechi avea gauri in el din care se scurgeau fondurile europene. Eram la Calvin Klein in magazin, la raftul cu portofele. Asta e prea naspa, asta e la fel cu ce am, asta e prea mare. Cand port pantaloni scurti, in special cei fara buzunare, am obiceiul sa imi tin potofelul la brau, jumatate sub elastic - jumatate spanzurand afara, dar sub tricou. Mi-am extras portofelul sa ma uit daca a mea e mai mare decat a lu Matei, ah, nu... sa vad cat de mare e portofelul meu. Era cam la fel. De portofel vorbesc. Asa ca-l bag inapoi in pantaloni. Tot de portofel vorbesc.
Ca in filmele horror se matrializeaza langa noi un angajat cu suficienti nasturi descheiati la camasa incat sa-i vad flocii macho de pe stern. Arata cu mana undeva in jos si mormaie ceva. Sunt canadian si, prin definitie, politicos asa ca ma dau la o parte sa-si faca el job-ul, crezand ca n-are loc de noi. "You put something under your t-shirt." Oh my fucking god, man!!! M-ai prins. M-ai turnat cu flagrantu-n flagranta. M-ai dat pe gheata. Sifoanele mi-au facut saispe. It was an inside job.
Mi-am scos portofelul de la cingatoare si l-am anuntat in greata ca, nu numai ca am furat un portofel, dar mi-am pus si toate cacaturile in el deja. A inceput sa se scuze dar si eu vorbeam peste el cerandu-mi scuze. Problema e ca fraierul CHIAR m-a vazut bagand portofelul la brau in fata raftului de portofele, am si niste arta naiva pe gambe... aveam tricou cu Barca cand el era fan Real, omul a venit la sigur. Sa-l pis in freza.
Mai aveam planuri si pentru seara, dar un burger hapait in graba pica greu la stomac si, pe lungul drum spre casa, m-am molesit de n-am mai avut chef de nimic.
Duminica a fost ziua Tatalui. Toti barbatii din clan au iesit la niste aripioare cu bere,la Hooters, in timp ce femeile crosetau acasa, in timp ce aveau grija de copii. Nimic senzational.
Seara ne-au vizitat romanaches. Adusesera doua caserole de mititei. Dar n-aveam cu ce sa-i imperechem nici daca puneam anunt pe site-uri de online dating. Nu aveam nici paine si nici cartofi. Hmmm!

Pe la 8 si jumatate m-a luat o stare de incomprehensibilitate. Maine e Luni si iar la munca. Naspa.

PS: La potul de 50 de bulioane de Vineri am prins 3 numere. Shit.

PS2: Cauti astea si ajungi la mine pe blog. WTF?

bai bulangiilor muşchi de porc împănat cu proşti

glomerat autobuz pulă scoasă mini

ce cacat fac in canada

nou venit in canada

ceva sa ma relacsezz

meniuri ascunse la televizoarele pronto

pantaloni cu tur care scrie pe ei "boii"

pantaloni cu tur copii boii

Toronto Island

S-a deschis sezonul de BBQ, nu? Am reusit weekend-ul celalalt sa dam o fuga pana la Scarborough Bluffs unde am pus-o de un gratar impreuna cu romanaches. Ba chiar am jucat si un rummy ca sunt si mese pe acolo. Avusesem noroc sa prindem si un gratar liber precum si o masa exact langa. Tot bulan am avut si la parcare, era plin dar am lasat geamul jos si am interpelat un cuplu de canadezi albi ce veneau din alta directie unde banuiam ca mai exista o parcare. Dragii mei, unde ati parcat? EL, m-a privit in ochi dupa care a intins mana. AICI! Adica exact langa noi, la 2 metri de el. Si plecau chiar atunci. Fratii mei ce dau ture prin parcarea mall-urilor Duminica stiu ce zic.
Weekendul acesta insa, ne-am hotarat eu si Claudia sa mergem sa ne dam cu bicicletele pe Toronto Island. Mai facusem asta o data acum cativa ani. Ne crezusem smekeri in cap si luasem BIXIclete, din oras si ajunsesem sa platim de peste $100. Noroc ca am sunat la ei si au inteles ca suntem prosti si am fost iertati. NU LUATI BICICLETE DIN ALEA DE INCHIRIAT PE STRAZI IN DOWNTOW, TE IESE MAI SCUMP! Sau poate esti din rasa boss si nu din subspecia amarastean si nu te ustura la portmoneu.
Am parcat ca de obicei la 16 Yonge St. Blue Jays aveau meci, deci am platit $5 in plus cu un total de $15, caci era EVENT. Exact in fata la Pinnacle Centre, la semaforul ala, am avut o pornire sa ma iau la harta cu un grup de okiosi si okioase ce se holbau la literele mele chinezesti tatuate pe picior si radeau intre ei. Am decis sa o las balta caci contra-atacul meu, in forma gandita de mine, i-ar fi jignit mult mai tare si riscam sa ma iau la harta cu masculii. Am decis ca mi se rupe paula si i-am ignorant. Am acceptat deja de ceva vreme ca am tatuat pe mine reteta de hot and sour soup iar chinezii stiu sa citeasca in chineza. Si chiar ca le atrage atentia okiosilor. Ca ma arata cu degetul prin magazine sau ma abordeaza intrigati de ce vad. Ciudate fiinte okiosii astia. Iar acum re-citesc Nobila Casa.
Romanaches fusesera pe insula cu o saptamana inainte, cand era long weekend. Ne atentionasera ca le-a luat aproximativ o ora sa urce pe feribot caci fusese aglomerat. Noua ne-a luat cam vreo 10 minute. Luasem primul feribot liber uitand ca ele nu merg in acelasi loc ci te duc in puncte diferite in functie de care-l iei. Luasem un sandvici de la Subway si l-am devorat imediat ce am ajuns in timp ce urmaream un meci de fotbal amator.
Gata! Unde-s bicicletele ca vrem sa ne urcam pe ele si sa dam pedale, vorba aia. Ne zice unu’: o iei pe aici… practic pana ajungi. E bun, numai ca iti ia vreo jumatate de ceas la pas de plimbare pana acolo. Eram pe partea de sud-est, unde e board walk-ul ala. Pe drum ama avut timp sa ne intalnim si cu un cuplu de englezi ce locuiau la Turnurile Carlsberg, probabil cele mai tari condominium-uri din lume. Statusem de multe ori de vorba cu ei in trecut. El era ceva inginer priceput caci venise cu contract direct din Britania cea Uriasa. Ea era la al doilea bebel nascut in Canada. Ne-au anuntat ca se muta inapoi in curand si spera sa nu ii apuce dorul de Canada si sa le para rau ca se intorc pe insula. Asta cu insula e funny tocmai pentru ca ERAM pe o insula iar ei sunt DIN “Insula”. Si pana si cuvantul insula suna amuzant in limba romana prin repetitie. Ce are insula cu prefectura?
Romanaches stausera la coada la bicicleta tot vreo ora, in urma cu o saptamana. La noi a durat tot vreo 10 minute. Am lasat gaj $10 de bicicleta. N-am plecat inca. Romanaches tremurasera de frig cand batea vantul cu un weekend in urma asa ca am venit si noi pregatiti. La noi nu batea vantul deci era placut, foarte placut. Am golit ghiozdanul de training-uri si le-am incuiat intr-un dulap din ala cu plata, un fel de sifonier in 6 usi in care bagai una de doi parai si plecai cu o cheie.
Am continuat sa mergem Vest, ca niste Columbi in cautarea Indiilor. Indii nu am gasit dar era plin de indieni. Am ajuns in coltul celalalt, la alt terminal pentru feribot. Am ajuns o data cu alti doi romani pietoni dar contra celor care coborasera de pe feribotul proaspat amarat. De acolo se vede misto asa ca am mai facut poze cu skylineul Toronto-ului.

Daca continui in stanga ajungi la o poarta securizata ce serveste aeroportul de pe insula. Pedaland ultima suta de metri am prins in flagrant o decolare. N-am putut sa fac poza, insa.

Aflati la capat de linie, ne-am intors - cap compass Est. Adica unde e cartierul ala de casute. Tre’ sa vezi cu ochii tai. Unele’s incredibil de cochete iar altele sunt in vadita paragina. Dar view-ul ala de pe coasta insulei de vis-à-vis de Downtown. WOW!

Am facut traseul la timp, desi am pedalat la intoarcere ca marele Armstrong in perioada cand avea doua ‘oaie si nu stia nimeni ca baga in vene. 2 ore cu un pret total de $32. Bicicletele au fost decente desi pozitia ghidonului imi cam sucea incheieturile. Era sa si cad o data… dar n-am cazut. Am reusit sa ma redresez cu un stutterstep de calitate ce mi-a redat echilibrul. Mi-ar fi fost ciuda sa ma julesc in genunchi.

Am prins un feribot la fix si ne-am intors inapoi “pe continent”. Aveam programata vizita la romanaches unde am cinat si am incheiat maiestuos cu o canasta.
Acasa se simteau deja junghiurile febrei musculare. Nici o fapta buna nu ramane nepedepsita.

Inc-o betie

Intr-o perioada mai incalcita si neclara a vietii, uite ca ma trezesc la umbra unui cactus stufos cugetand... adanc, evident. Cine am fost, cine vom fi, cine suntem?
Legat pe veci de Romania, viata mea de roman imi defineste tarele. Ieri ne uitam la sezonul doi din Amazing Race Canada unde, pe picior de plecare spre Hong Kong, concurentii sunt informati ca acolo e casa celei mai numeroase diaspore canadiene. Pe langa Statele Unite adica. 300 000 de canadieni locuiesc in HK. Adica cetateni hongkonghezi emigrati in Canada, luat pasaport si reintors in HK ca si canadieni? Probabil. Eu ce sunt? un fel de cal-mistret? Roman cu cetatenie canadiana sau Canadian de origine romana?
Initial, am plecat din Romania sa am o sansa sa traiesc mai bine. Dupa cativa ani de Canada mi-am luat fireste niste grade si am inceput sa explic eu cum sta treaba de fapt. Intelesesem incetul cu incetul ca totusi, indiferent de disonanta mea cognitiva, sunt doar un nimeni dintr-un orasel de provincie, dintr-o tara imbecila la mult prea multe capitole. Inconjurat de altii ca mine, plin de avant tineresc, plin de inconstienta tinereasca, nu vedeam padurea din cauza copacilor (taiati in nestire, lol fac si proteste acum). Orasele de provincie-s nisipuri miscatoare. Un orizont redus ce iti permite doar vise mici. Un apartament in rate, niste mobila luata-n rate, un televizor plat luat in rate, poate si vreo masina luata-n rate. Vreun mucos sa te traga de cracul pantalonului cand iesi Duminica in parc. Cu putin noroc, un job bunicel pentru oraselul din care esti. Mai dai o fuga la Mall la Timisoara. Poate vezi si un film 3d. Astea-s coordonatele principale ale vietii. Pe fundal sunt alea ce umplu viata romanului. Toate astea ii fac pe unii sa plece din Romania iar pe altii sa isi aminteasca duios de ea.
Citeam niste articole deunazi despre "cum era mai bine pe vreama lu' Ceasca", niste elogii in care dictatorul devenise un vizionar si pana la gata un martir. Argumente despre viata aspra din anii '80 versus "libertatea" castigata de RS Romania platind intergral imprumutul FMI. Asta era inainte de teoria conspiratiei, inainte ca romanul sa refuze cardul de sanatate pe motiv de 666. Azi citeam comentariile la articolul Dacă era mai bine in comunism, de ce vă plângeți, viermilor?. Romanii erau vitriolati ca au fost numiti viermi. Dreptul lor. Argumentele insa se legau de singura nisa in care aveau baza: ca desi erau ratii, nu era asa naspa cum "exagereaza" unii. Ca toata lumea intra in campul muncii. Si atat. Cauzalitate si efect? Nu exista. E suficient ca toata lumea intra in campul muncii.

Si revin la mine. Ce atu-uri am avut eu ca cetatean roman? Era deja 1990 si in clasa a 3-a, invatatoarea vorbitoare de germana, la ora de germana, ne-a pus sa corespondam cu omologi din Austria. Am scris scrisoare si am primit una inapoi. Banalitati. Dar eram omologi, eu roman - el austriac. Eram contemporani. Dar nu eram la fel fiindca eu am avut sansa sa vin dintr-o tara ce si-a platit toate datoriile si oricine termina scoala intra in campul muncii cu job. El, austriacul, fusese nascut in capitalism, unde tara lui avea datorii la FMI iar parintii lui trebuiau sa intre in competitie pe piata muncii iar locul de munca nu era garantat. Ce ghinion a avut fraierul.

Parintii mei au fost nascuti-crescuti in comunism. Nu erau comunisti dar erau parte din sistem. La fel ca ai tai sau ai lui sau ai ei. Si normalitatea cunoscuta de ei s-a incheiat brusc si s-au trezit rataciti. Si sa nu ai nici un dubiu, in oraselele de provincie lucrurile au ramas neschimbate in esenta lor inca multi ani dupa revolutie. Retardul social si tehnologic a continuat. Pai si cum sa cresc eu, copilul, in acest mediu? Pai am crescut exact ca inainte de revolutie. Fara Gameboy sau Nintendo, fara televizor color sau combina muzicala. Fara video si chiar si fara telefon fix. Am crescut tresspassing in fiecare zi in imensa curte a Uzinii Constructoare de Masini - Platforma Calnicel. Mi-am ciordit sabii si rulmenti pentru bile din halele si containerele uzinei. M-am jucat cu surubelnita in tarana, cu tevile cu cornete. Am fost expert in prastie si fin cunoscator al exploziilor controlate cu carbid. Si mai ales fotbal. Mult fotbal. Iarna sau vara, ploaie sau soare. Si toate jocurile sociale "de la banca de la bloc". Prima data "am vazut" Terminator sau Rambo sau Lupul singuratic in povestirile celor mai mari, care aveau video. Dar nu existau alternative media.

Insa exista si o evolutie a starii de fapt, graduala. Pana la urma a venit balciul si la noi in oras, ca sa zic asa. In pre-adolescenta am crescut uitandu-ma la televizor caci acolo era o lume noua si inca de neatins. Desene animate in limbi straine, filme, seriale. Acasa? Acelasi apartament cu aceeasi mobila, in acelasi cartier din acelasi oras. Adaugam astfel niste frustrari de om sarac ce jinduieste la ce vede la televizor. Acum sunt deja in liceu. In oras se deschid bazare cu marfa ieftina dar variata. Oricum nu am bani nici de alea si bag in continuare cu pantaloni, geci si ghiozdane facute de mama. Mai pica si niste adidasi de la varu-miu mai mare. Dar e degeaba, ca tocesti o pereche pe luna pe asfaltul terenurilor de basket.
Cum deja era clar ca nu voi mai fi un tocilar m-am concentrat pe altele. Recent, auto-analizandu-ma, aveam sa imi dau seama ca prin 2001 renuntasem la orice idee de a realiza ceva in viata pe fortele mele. Atunci nu o vedeam asa ci doar ma lasam dus de val. Si valul m-a dus in diferite locuri si situatii. Tot pe atunci se intampla fenomenul "nu faci o facultate nu existi". Multumesc mamei ca a tras de mine sa termin si eu facultatea. Eu eram cu gandul in total alta parte in anii aceia. Eu umblam inconjurat de tineri barbati prinsi si ei in capcana pedigree-ului ce-l aveau, sau mai degraba lipsa pedigree-ului.

Si apoi, aflu ca cu tot cacatul ce-l aveam in bagajul vietii mele... pot pleca in Canada. N-am avut nici un dubiu ca voi pleca ca si sclav. Ca va trebui sa fac chestii ce nu-mi plac desi nu stiam exact ce. Le-am aflat imediat ce am ajuns in Canada. Dar mereu am bagat munca constient ca asa e treaba. Vrei sa faci ceva, tre' sa muncesti. Caci nu am nimic altceva ce sa ma ajute.

Si cam asta e povestea post-Romania. Trage tare, invata, munceste, invata, munceste. Strange din dinti. Si continua ca poate-poate. Si cand iese, ridici capul sus ca tu ai muncit mai mult ca altul pentru a obtine acelasi lucru. Sau il tii jos fiindca tu ai muncit mai mult ca altul pentru a obtine acelasi lucru.

"Asta e inc-o betie... Bem pentru tot ce-a fost si tot ce putea sa fie."

Momentul acela

That moment when... momentul acela cand...

... tac-tu comunistul iti da lectii de viata si-si aroga merite asupra vietii tale iar tu realizezi ca atunci cand el se hotarase sa procreeze era la inceputul anilor '80, comunismul parea etern pe atunci, iar tac-tu vizionarul a ales sa fi comunist toata viata ta. Sa-l crezi daca-ti spune ca mereu a vrut ce-i mai bun pentru tine.
Realitatea ce-l inconjura s-a schimbat o revolutie mai tarziu dar el a picat in picioare, nu?... Iar acum da sfaturi.

De incheiere: acel moment in care cauti pe google "băieții cu păr pe piept nr telefon laba poze" si ajungi la mine pe blog.

Good game.

Suspenda-mi-ai highway-ul

S-o daramam... sau sa nu o daramam?... s-ar intreba Hamlet daca ar lucra la primaria Toronto-ului. Intre timp Miley Cyrus sta goala pe bila atarnata-n lant asteptand verdictul.

E vorba de aceiasi 2.4 kilometri de autostrada suspendata ce imbatraneste urat, la fel ca Meg Ryan. Bucati de beton cad periodic din ea si a devenit pericol pentru cetateni. Pana si eu m-am gasit in destule situatii pe sub autostrada, prin zona Air Canada Centre.

Eu personal, sunt extrem de calm si multumit de cum au abordat problema autoritatile. Un studiu in valoare de 7.7 milioane nu-s bani ce se arunca in vant de catre autoritatile uber-capabile, nu? N-are cum. Aici e Canada, man. Lol.
Termenul limita pentru a lua o hotarare e undeva in Iunie. Variantele sunt urmatoarele:

1. Removing the highway and expanding Lake Shore Blvd. would cost $470 million over the next 100 years. This option would add a couple minutes of commuting times into the downtown from all directions by 2031.

2. Maintaining the section of highway essentially as it is over the same 100-year period would cost $870 million.

3. Building a hybrid option that would keep a connection between the Gardiner and the Don Valley Parkway while opening up some land for development would cost $920 million. It could also add to commuting times for a resident driving into the downtown from the Victoria Park Ave. and Kingston Rd. area.

Dupa cum se observa, cea mai 'eftina varianta este demolarea. dar demolarea vine cu foarte multa munca si cu si mai multe zone blocate pentru traficul si asa vraijte.
Un comentator remarca o alta varianta, sa plateasca cota parte la demolare si tertii ce vor beneficia de terenul proaspat scos la lumina, sa nu poarte cetateanul intregul cost. Chiar remarca o tenta a primarului si a consilierilor ce tradeaza un eventual lobby facut de constructori sa convinga oficialii sa foloseasca banul public. Dar cine a mai auzit ca niste companii sa sursure dulcegarii in urechiile demnitarilor? Asa ceva nu se intampla, nu in Canada. Right.

Mai cald, bancuri, zgarieturi si dungi rosii

Se-ncalzeste cat de cat si in pauza de masa mai bag o plimarica pe bul'vard. Sa imi incarc bateriile solare. Se simte altfel.

Acum vreo 3 saptamani, intr-o zi insorita dar friguroasa am catadicsit sa spalam si noi masina. Am strans sare si nisip pe ea de zici ca am condus pe plaja la Marea Moarta. De obicei mergem la spalatoria aia de pe Sheppard East, de langa McD-ul ala de langa Canadian Tire de langa Ikea. Mereu am mers acolo ca e destul de ieftin.

Era un banc cu Bula rocker. Era rocker de vreo 5 ani si devenise atat de jegos incat ma-sa nu l-a mai suportat si l-a trimis sa-si faca baie. Si Bula striga: Mamaaaa, am dat jos primul strat de jeg. Apoi, spala, spala... si striga: mamaaaaah, am mai dat jos un strat de jeg. Apoi spala si spala si apoi extaziat striga din nou: Mamaaaaaaah, am gasit tricoul ala cu Sepultura ce-l purtam acum 4 ani.

Dupa ce am dat jos stratul de jeg noi nu am gasit nici un tricou. La ce ne trebuie noua tricouri? Noi am gasit ceva mai folositor, noi am gasit zgarieturi pe aripa din spate si pe bumper. Pai asa, man... daca e distractie, sa fie.
E adevarat ca ne-am mai distrat si cu aspiratoarele alea cu fisa... ca bagai fisa si pornea dar nu aspira, iar un aspirator care nu aspira e ca un aspirant fara vise. Yes, cum a iesit asta!

Claudia picteaza si ea cateva zgarieturi in saptamana urmatoare asa ca face niste research si gaseste niste baieti care repara si o fac ieftin. Hai ca avem programare Sambata. Ajungem acolo. Adresa completa e 666 LaDreaq, Scarborough. Nu e nimeni, ba... nici tipenie de om. Suna Claudia si afla ca le pare rau dar ma-sa mare a patit ceva, sa-i fie de bine iar ei nu servesc azi. Pai si nu puteai sa dai un telefon? Nu stau chiar peste drum, man. Resistance is futile. Le dam cacat si inchidem. Hai inapoi acasa.
Pe drum, doamna ne suna inapoi. Motivul? Cica noi nici nu aveam programare. What?!

Purtam zgarieturile cu mandrie ca pe cicatrici. Ca dupa apendicita sau sectiune C. Marfa ashea!

Uite ca a fost si weekend-ul lung, negru, gros si cu par pe el. Pastele catolic... sau cum este numit el de catre catolici: Pastele.

Dupa aceeasi regula, cum se numeste mancarea chinezeasca in China?

N-a fost rau deloc sa ai Vineri, Sambata si Duminica libere. Amintesc ca long weekenduri-le sunt experiente noi pentru mine si Claudia.
Am avut fun inca de Vineri ca ni s-a bulit Teleu' aka Cilivizorul. Raposatul facea parte din patrimoniu inca din 2009. A fost muncit ca un emigrant fara acte. Il stingeam extrem de rar, la fel ca si computerul al carui monitor era. Practic, ciliviziorul a zis ca e si el artist si a pictat niste fasii rosii pe ecran. Desi Ally McBeal nu parea sa-si dea seama ca are neste rosu peste fata ei... noi am remarcat. Am facut un pic de research, i-am dat niste palme sanatoase pe spate, ca intre tovarasi vechi... dar fara rezultat. Dus a fost. Am luat altul, mai mare si mai trainic, pe mal in jos... altul mai trainic si mai ieftin. Nu suntem cunoscatori in electronice deci am remarcat despre el ca e mult mai mare decat fostul. Atat. La fel ca femeile cand gasesc pe altul.

L.E. Am vazut si primul semn clar de primavara. In metrou, o indianca infofolita in geaca de iarna si pulover pe gat purta sandale de piele fara sosete. Vine, vine primavara!